A fost odata, demult, un bulgare de zapada care se nascuse si crescuse, pana la varsta de tinerete a bulgarilor, masurata in clipe din viata oamenilor, in Tinutul-indepartat-si-rece-de-departe.
In fiecare seara, cand cerul incepea sa prinda in zare fasii de nor, incepea sa forfoteasca si sa se lipeasca mai temeinic de Zapda-mama, simtind apropierea fulgilor de nea, stiind ca va mai prinde cativa azi, cativa maine, si asa va creste mare. Era diferit de restul bulgarilor de pe dealul din Tinut, asta poate deoarece se nascuse in cel mai indepartat loc, printre stanci si crengi de brad, aruncate ca intr-un puzzle neterminat de padure. Dar lui ii placea locul ce-i fusese destinat. Se obisnuise incet-incet cu asprimea pietrelor, cu mirosul acelor de brad, cu vuietul care venea in serile cu cer senin-sticlos dinspre padure. Nu l-ar fi dat pentru nimic in lume pentru locurile mai bune ale celorlalti bulgari, care isi imparteau curtea Padurarului, cararea dinspre fantana, gradina acum acoperita de mantia alba.
Erau dimineti in care se gandea ca acolo va ramane pe vecie si nu parea sa il deranjeze acest lucru. Pana la urma, ar fi fost o viata linistita. Sus, departe de zumzetul care razbatea uneori din vale. Doar el si vuietul padurii, si vantul, si ceata ale carei ore de sosire si plecare le stia pe de rost, ca pe mersul trenurilor dintr-o gara mica de tara.
La fel insa, erau seri cand privea in jos spre luminitele care razbateau usor din vale. Si se intreba cum e, cum ar fi daca. Cum ar fi daca s-ar putea vedea, pe el insusi, asa cum aici nu o poate face. Macar pentru cateva clipe. Sa se vada asa cum este sisa imbratiseze , cu toata raceala lui, pe cea care ii va permite sa se vada, pe cea care il va imbratisa cu toata raceala ei. Dar nu, vuietul, linistea, ceata, padurea, brazii... pentru ce? Oare merita sa iasa din Liniste, din Tinutul-indepartat-se-rece-de-departe pentru ceva ce nu cunoastea? Pentru ceva ce poate nu era nimic? Daca de la atata vuiet si atata liniste si atata alb si atata inaltime doar visa si isi inchipuia? Daca in vale nu era nimic? Daca erau doar niste biete inchipuiri ale unui neinsemnat Bulgare-pe-un-varf-de-deal? Dar daca nu...
Intr-o Seara de Inceput se porni, ca din senin, cea mai cumplita ninsoare. Bulgarele se lipi si mai mult de Zapda-Mama. Fulgii se roteau intr-un balet anarhic, corul brazilor se auzea mai tare ca niciodata. Si atunci, pentru prima data, se simti singur. Iar singuratatea iti da curajul sa pleci. Prinse ultimii doi fulgi mari de zapada viscolita, se desprinse usor de Zapda-Mama si o lua la vale, gonind printre pietre, crengi, alti bulgari, alunecand cu viteza gandului pe bucati de gheata lucioasa, poticnincdu-se pentru cateva clipe, prinznd apoi iar avant. Vedea, vedea din ce in ce mai clar in vale. Lumini care deveneau tot mai clare, zgomote care incepeau sa se distinga. Deci nu erau doar vise. Era adevarat. Existau. Avea un sens.
Nu mai ramanea acum decat sa o gaseasca pe ea, cea care il va imbratisa si care va da un sens racelii lui. Arunca, pentru ultima data, o privire inapoi catre Tinutul-indepartat-si-rece-de-departe si se avanta la vale cu toata puterea stransa in noptile senine din iernile lungi de sus. Din ce in ce mai lumina, din ce in ce mai putin vuiet, din ce in ce mai mult clinchet. Ingeri sau clpotei. Nu mai conta. Din ce in ce mai repede. Totul incepea sa se estompeze in jur, nu mai exista decat o singura culoare, nedefinita, dar atat de frumoasa, facuta din toate culorile pamantului laolalta. Un singur cantec, din toate notele nescrise, laolalta. Si atunci o vazu, cu o mantie de promoroaca, rece, asemeni lui.
Alerga spre ea cu ultimele puteri. Si o imbratisa ca prima si ca ultima data. Si vazu, pentru o clipa, iesirea, si gasirea si sensul serilor cu brazi reci, crengi incalcite si paduri uriase. Pentru ca toate ferestrele au un sens. Iar aceea era fereastra lui.