Parcul Bazilescu

In Parcul Bazilescu am invatat sa merg. Pe picioare, pe bicicleta.  Odata, pe la 3 ani, eram chiar convinsa ca trebuie, trebuie sa pot si sa zbor.

In Parcul Bazilescu, in spatele teatrului de vara, culegeam trandafiri de dulceata si macese si buretei (buretei care de fapt nu s-au chemat niciodata buretei, dar bunica le spunea asa pentru ca aveau forma nasului meu carn), roscove, castane, si bucati de caramida.

Mi-am facut primul abonament la o biblioteca in viata mea, biblioteca din parc, la care ma duceam cu sfintenie o data la doua saptamani, desi bibliotecarul imi dadea de fiecare data fiori reci pe sira spinarii.

Nu erau atat de multi porumbei ca acum, poate doar puzderie de vrabii vara si stoluri de ciori iarna, pe deasupra copacilor goi ca niste semne de exclamare. Dar erau copii, multi copii, pentru care cele cateva leagane de fier verzi si albastre erau taramul fermecat. Si larma, si obraji rosii, si fata-ascunselea, si corcoduse rosii si verzi, si florile Pastelui din mocirlele din spate, de dupa castani.

Si banci, jurnale, cerneala pe buricele degetelor, clasoare, foi de sugativa, biletele, "drame" de clasa a saptea, lucrari de control, mutari, alti oameni, plecari, nostalgii.

Iar pentru mine, Parcul Bazilescu este si acum un parc "viu", format din rezonantele tuturor copilariilor petrecute, ca si a mea, pe aleile lui.

Nord

Mi-as dori o noapte nordica, cu multe ore de seara in care ne-am strange in casa si am cauta cele mai adapostite cotloane, cu lumina din ce in ce mai slaba, vant rece care umfla perdelele si pielea putin zgribulita. Cu ultimele raze de soare si amenintarea din stanga a norilor de furtuna, astfel incat sa fim siguri ca nu vom iesi din casa noastra decat tarziu, spre dimineata-primavara.

Cuptorul pornit, plin cu cartofi inveliti in staniol si geamul de la bucatarie intredeschis pentru a auzi larma intermitenta a blocului-cu-bucatarii-restaurant.

Tot timpul lent in care sa ne spunem ce nu ne-am spus in atatea zile de arsita cu miros de praf in nari si pe maini si 40 de grade in ceafa si nicio adiere.

Treptat, ploile de la 6 sa fie din ce in ce mai tarzii, pana cand se vor transforma in ninsorile de miez de noapte, cand tot ce mai deslusesti afara e ritmul infundat in care se astern straturile de zapada.

Sa intorc cartofii si ma frig la degete, bolborosind.

Sa te intreb cat mai e pana la Craciun, pentru ca eu mereu simt ca vine, chiar si in mijlocul verii. Sunt goi oamenii care nu mai traiesc euforia asteptarii din preajma lui.


Sa fie frig si sa fii.

Sa fie lumina din ce in ce mai putina si sa fiu.

Nu stiu cum altfel am putea si ar ajunge.

Implici, imbraci, imbratisezi

Dictionarul meu de pe telefon, de ceva timp, la orice cuvant care incepe cu litera "i", imi sugereaza acleasi 3 cuvinte: implici, imbraci, imbratisezi, desi nu sunt cuvinte pe care le-am folosit in mod repetat in ultima vreme.

Iar eu, care vad lucruri in orice, ma tot intreb ce inseamna si, mai ales, care e legatura dintre ele. Orice supozitie este binevenita.

Abilitatea de a vedea curcubee

Cred ca toti avem aceasta abilitate, care zace in noi, latenta, dornica de a fi folosita macar din cand in cand. Eu am trezit-o azi, "din cauza" unui borcan cu dulceata cu portocale, primit intr-una din, teoretic, cele mai urate zile din an.

Deci eu zic sa deschizi ochii, sa iti deschizi inima, sa mergi cu incredere pe orice drum iti rezerva viata, pentru ca, pana la urma, lucrurile bune te "traznesc" de unde si cand nu astepti si nu speri.

Pentru mine a fost un borcan de dulceata de portocale (din aceea buna, de casa, cum nu mai mancasem de aproape 20 de ani).

Pentru tine poate fi de visine, de gutui, de nuci, de orice. Sau poate ca nu dulceata e cheia. Poate ca e  orice nimic care te emotioneaza si te face asa, putin, sa te usture ochii.

Iar dupa aceea trebuie neaparat sa te uiti pe cer. Si sa imi spui cum arata curcubeul tau.