Cu taxiul noaptea

O plimbare cu taxiul noaptea e ca un film. Te face sa revezi chestii. Franturi, oameni, voci, locuri, stari.

Kisseleff si mirosul din Herastrau, noaptea, de iarba si apa. Necugetat.

Holurile lungi, noi trei si aceeasi cafea de dimineata. Zapada de dupa Craciun si geamurile aburite. Minunat.

Strazile din Paris, femeia cu ursul din targul de vechituri, Pont Noeuf, ecoul din statiile de metrou si lumina din Notre Dame. Ireal.

Cafeneaua. De fiecare data diferita. Sangria si cafea. Ploaie torentiala. Cel mai sincer hohot de ras. Intens.

Tortul de ciocolata de la 3 ani. Primele amintiri. Arcurile de pat rupte. Gustul de alune. Praful din sertarele unei case prea vechi. Dor.

Soseaua. Drumul spre mare. Frigul de dimineata. Mirosul de cafea amestecat cu cel de sare si nisip. Dependenta.

Si 20 minute. Cate o parte din fiecare, pe intuneric, iar si iar. Painted on my heart.

Playing with Jon

Ne jucam in fiecare dupa-amiaza de weekend.

Desi cel mai bine ar merge seara tarziu, dupa o zi in care pleci din birou pe strada cu cana de cafea in mana, dai peste copaci si iti ceri scuze, raspunzi in acleasi timp la 6 mailuri si nu visezi decat momentul in care sa pleci. Atat de departe incat sa nu mai auzi decat niste clape de pian si sunet de valuri.

Zgomot, vecini, ore de somn, ore lipsa de somn, geamuri deschise, priviri acuzatoare, sentimente de vina. Probabil atractia irezistibila pentru lucruri interzise, "this old piano" si joaca cu el.

Praguri si pervaze

Se pare ca o sa ploua. Sfarsit de iulie si miros de inceput de septembrie.

Frunzele pe care aluneci dimineata si pe care le trezesti noaptea tarziu.

Pervazul pe care te trezesti si pragul pe care uiti.

Crema cu ciocolata pe care niciodata nu ai stiut sa o faci, prietenii cu telefoane ciudate fara buton de answer, pantofii cu toc, tampeniile si chestiile, mailurile si deadline-urile, mirosul de floricele si imaginile din fiecare noapte, dorul de mare, trandafirii cumparati de la tiganca de la metrou, problemele lor, rezolvarile tale, pernele pe care ai putea sa dormi cat pentru 3 nopti, cafeaua, praful din ochi, cainii din drum spre metrou, leaganul din spate, direct mailuri cu nume sonore, draperiile, intunericul, crema de ciocolata. Pe care nu si stiut niciodata sa o faci. Canile sparte, tigarile, pragul, mirosul de toamna, frica, copiii razand, prima tigara, primul 24, urmatorul 24, poate o sa fie bine, frica, mirosul de mandarine si de spital, inca o tigara, inca un 24, inca un telefon fara buton de answer,cateva partituri cu numere de taxiuri pe spate, zeci de perechi de pantofi, un rucsac pentru mare, un zambet, o dimineata cu miros de sfarsit de iulie si o seara cu miros de sfarsit de septembrie.

Si, inevitabil, pragurile. Si pervazele. Te trezesti, uiti si speri.

Acadele de seara

Ne legau cateva caiete si pauze de la scoala. Pauzele acelea cu miros de vata de zahar colorata cu care nici una dintre noi nu ramanea, acadelele verzi, coronitele de la sfarsit de an, mirosul de lac din Herastrau si floricelele de porumb de duminica dupa-amiaza.

Papusile pe care i le aruncam in curte si fugeam. Asa eram sigura ca o sa le accepte. Tezele la romana, intotdeauna intoarse in partea dreapta si scrise mai mare, sa se vada. Eseuri si comentarii, problemele mele si problemele ei.

Oamenii pierduti de ea si oamenii pierduti de mine. Vara mea cu pian, balet si miros de ziduri de bloc, vara ei cu capite de fan si miros de lucruri libere.

Ne intoarcem iremediabil la anumite lucruri. Pentru ca ne amintesc de unde am plecat si ce suntem. Si brusc, la sfarsit de zi, o zi importanta in care altadata ne legau plimbari interminabile, prajituri din care mancam pana nu mai puteam respira si aerul limpede imbibat doar cu mirosul cafelei baute pe pervaz, ne dam seama ca ne leaga un simplu telefon.

Impersonal. Incapabil sa transmita nici macar o mica parte de emotie. Acea emotie care te face sa vorbesti mai rar si sa iti revina in minte, pe rand, acadelele verzi, vata de zahar, tezele, cafelele, parcurile, pervazul, momentele.

Si sa realizezi cat de putin oameni ramanem in fiecare zi.

Un an de Small Wonders

Si s-a facut un an. Am scris, m-am bucurat, l-am vizitat pe Grigore din gara destul de des, am mancat cantitati enorme de ciocolata Milka, am varsat nenumarate cani de cafea, m-am convins ca dupa barbati, tramvaie si placinte nu trebuie sa alergi niciodata, am pierdut oameni si am castigat oameni.

Am dezvaluit vicii si secrete, mi-am amintit de ce tin foarte mult la anumiti oameni, am tradat, mi-a fost al naibii de dor.

Intotdeauna am avut o pasiune puternica pentru remediile interzise, inca imi mai place sa fug, si probabil ca si peste un an voi varsa la fel de multe cani de cafea, voi tine la fel de mult la anumiti oameni, voi alerga dupa placinte cu branza la metrou si voi adora melodia asta.

Problema butonul

M-am invartit toata noaptea. De fapt de doua nopti. Pe langa tramvaie zburatoare, cai, struguri si plaje s-a intamplat sa mai visez si altceva. Si nu alte tramvaie zburatoare, albastre sau verzi. Ci un buton. Un simplu buton. Dar... lucrurile simple, chestiile frumoase, imprevizibile, the same story.

Deci un buton. A fost langa mine la cafeua de dimineata. La cea de la 11. Non-stop. Starea aceea de nu ma calmez pana nu obtin. Cu orice pret. Si incep sa povestesc. Design, pozitionare, culoare, utilitate.

In momentul in care ma prind in cele din urma ca vorbesc cu peretii, incerc sa ma calmez si sa renunt la ideea mea de obtine vreodata Butonul. Dar ma urmareste. A devenit deja chestia aceea pe care o vrei si nu o ai. Si care te macina. Te innebuneste. Te face sa te uiti la fiecare om pe strada si sa vezi un... buton. De fapt Butonul.

Devin irascibila, nu mai am nevoie nici de cafea, nici de mancare. Il vreau doar pe el. Cand dependenta mea de cafea se estompeaza, inseamna ca e grav. Si tocmai ce-am uitat pe birou una bucata cana cafea cu lapte, mult lapte. Pentru care as fi omorat inainte.

Si, deodata, cand rabdarile mele sunt undeva la un anume capat iar acel capat nu da semne a se vedea prea curand, apare el.

Vreau un buton. Stii... acolo, dedesubt, cu albastru, mic, pe fiecare pagina. Pare interesat. Plusez. Stii, ar fi foarte util. Incep sa i-l desenez cu mainile in aer. Deja parca se vede capatul. Acela cu rabdarile. Zambete. Cedez in cele din urma, cu gandul ca niciodata nu am fost suficient de convingatoare.

Si finalul. Glorios. Surprinzator. I just pushed the button. And it worked. Probabil ca la noapte o sa ma rezum doar la tramvaie zburatoare. Rosii si albastre.

Piese

De ani de zile se joaca aceesi piesa. Se schimba decoruri, haine, tunsori, machiaje, scene, actori. Dar e exact aceeasi piesa.

Musca din marul verde si mi se sterpezesc dintii doar uitandu-ma. Rochia cu buline negre ii ajunge undeva deasupra genuchilor.

Oameni care vin si pleaca. Intotdeauna raman locuri goale.

Isi piaptana parul ud. Si in soarele acela de dupa-masa tarzie de vara pare mai moale decat toate paturile lasate afara, in leagan.

Oameni care iti raman cumva in fiecare respiratie.

Camerele albe in care te dor involuntar ochii, respiratiile lungi si bataile de inima, strangerile de mana, ultimele cuvinte nespuse, privirile "o sa fie bine", tigarile, camerele in care invluntar nu poti sa vezi nimic, linistea sacadata, leaganele si paturile la fel de moi. Merele verzi si rochia cu buline. Deasupra genuchilor.

Cineva a uitat sa schimbe decorurile probabil. Desi a schimbat actori. Si povesti. Si dupa-amieze tarzii de vara.

Si in fiecare respiratie, in fiecare tigara, ramane, involuntar, cumva.

Monday mornings

Pervazul la ora 7 dimineata. Cafeaua de aseara. Pantofii aruncati in mijlocul casei. Tot de aseara. Dimineata. De azi. Tipul care vrea o tigara, apoi o bricheta, si apoi, culmea, vrea sa bem si o cafea.

Plaja in care nu exista luni dimineata. In care nu exista tipi care sa ceara brichete, tigari si cafele. Plaja in care nu exista ora 7, pervaze de pe care sa cazi si cafea rece, pantofi care sa te bata, distante enervante, femei frustrate si in care parul meu nu e niciodata ciufulit.

Ma apuca doar luni dimineata. Tine maxim cateva ore. Dar tot vreau plaja aceea.

Whitesnake - Good to be bad

Totul a inceput cu o ploaie calda cu soare.

A continuat cu recitalul Iris din deschidere, cozile interminabile "Coca-Cola", putin vant de vara, miros de scena, "Love bites", o mare de maini, urlete isterice, dorul meu de duca, picioare obosite, rockeri mai mult sau mai putin pasnici, britanicii de la Def Leppard cantand varianta acustica de la "Two steps behind", din nou cativa stropi de ploaie.

"Wherever you go, I’ll be two steps behind you", ce avea sa imi rasune in mod isteric in minte toata noaptea urmatoare.

Si Whitesnake. Dupa 3 luni de asteptare. David Coverdale intr-o forma de zile mari. Nu a mai contat nici eterna confuzie Bucharest – Budapest atunci cand au inceput sa cante.

"Is this love", "Here I go again", intunericul care devenise atat de sonor dupa 11 noaptea, senzatia ca mainile si picioarele nu iti mai apartin, priviri din toate directiile, racoarea care iti face inima sa bata mai tare.

Si s-a incheiat cu ora 12 jumate, tigara fumata pe bordura, cainele de la marginea drumului (oare de ce nu pricepea ce zic?), racoare again, strazi necunoscute si campuri in mijlocul Bucurestiului.

Totul de la o ploaie cu soare si un concert Def Leppard & Whitesnake peste asteptari.

Down the shore

Din Victoria

Stiam drumul pe de rost. Tramvaiul din statia din fata parcului. Venea din 20 in 20 de minute. Pana la capat, ca toate experientele fericite de altfel. In spatele Cismigiului. Apoi pe jos. Cofetaria Bucuresti, cu cele mai bune eclere cu frisca, piscina unde am invatat sa inot, cofetaria Capsa, cu prajiturile cu ciocolata si nuca si sucul de portocale. Magazinul Victoria in care ma rataceam de fiecare data si in care probam palarii pana la epuizare.

Apoi palatul in care te gaseam in fiecare zi. Si din care te luam la aceeasi ora. Nu intelegeam de ce oamenii mari trebuie sa munceasca intr-un loc atat de frumos. De ce nu alearga ca mine pe scari pana se impiedica, de ce nu fac avioane din hartie si de ce nu rad la fiecare om care intra pe usa.

Mirosul de hartie veche, de cerneala si sunetul masinilor de scris. As fi putut sta o eternitate doar sa miros si sa ascult. Si mainile tale. Mereu agitate. Doamna aceea mare care venea inspre mine si ma strangea in brate pana mi-as fi dorit sa respir tot aerul din lume. Parfumul ei puternic de mosc, mainile mari si parul roscat. Imi venea sa fug dar de fiecare data ma impiedicam. Se pare ca orice palat are paznicul lui. Sau pentru orice lucru frumos trebuie (?) sa platesti.

Si mainile tale. Uneori, rar, linistite. Cu degete lungi. Desi nu te-am invatat niciodata sa atingi clapele pianului.

La ora 4, pe Calea Victoriei, simteam cum se deschid toate lucrurile pe care nu puteam pana atunci sa le ating. Usa de fier de la Capsa. Si prajiturile cu nuca. Usa de la cofetaria Bucuresti. Si eclerele cu frica.

Mirosul de sine de tramvai incalzite de soare. Praful aproape invizibil din aer. Si manilie tale. Mereu agitate. Uneori, atat de uneori, linistite.