Aurel n-are treaba toata ziua. Doar sa zaca in parcare. Si sa faca tampenii, din cand in cand. Adica sa intre dupa tine in birou. In rest, n-are treaba.
Pazeste cate o masina in fiecare zi, mananca biscuti si turta dulce, in functie de preferinte si da din coada. Sincera sa fiu, cred ca asta e ocupatia lui de baza: datul din coada. Si brusc ma gandesc ca e atat de bine sa nu ai alta treaba decat sa te indopi cu dulciuri si sa dai din coada cand cineva te mangaie pe cap.
Daca ar fi insa toate lucrurile atat de simple... Aurel nu are stapan. Si s-ar bucura enorm sa aiba unul. Nu cere mult: doar biscuiti (ii plac cei cu vanilie) din cand in cand si scarpinat intre urechi. O sa te invete in schimb cat de bine poate fi sa lenevesti o zi intreaga. Plus inca alte cateva chestii despre iubirea neconditionata.
Ne stim de cand suntem mici. In fine, de cand sunt ei mici.
Ne-am atasat unii de altii treptat. Cu primul corn cu ciocolata (smuls din mana), primele pete de noroi (aruncate la intamplare pe mine), prima muscatura (prieteneasca bineinteles) si primele priviri acuzatoare atunci cand nu aveam. Ceva de mancare sau chef de alte pete de noroi pe mine.
Martori imperturbabili ai tuturor evenimentelor din preajma: stiu pe de rost (rost cainesc) orele mele de venit si plecat, continutul pungilor de supermarket (care se mai revarsa asupra lor din cand in cand), orele din seara in care vecinul de langa mine sta cu cartea de bucate in prag si fumeaza, masina albastra care parcheaza in fiecare noapte la 11 vizavi.
Azi insa nimic.
Doar vecinul care probabil face din nou supa de rosii. Dupa miros.
Si ploaia interminabila.
Si ei doi, unul peste altul, in singurul loc uscat, sub streasina farmaciei cu "inventar" pe usa. Inventar la ploi, minute in care nu se intampla nimic si la fiecare respiratie calda de-a lor.
Iar supa aceea de rosii. Probabil ca a fost buna. Dupa miros.
Pentru mirosul de mandarine care imi aduce aminte de Craciun si de toate lucrurile imposibile care devin posbile.
Pentru faptul ca mi s-au inmuiat picioarele aproape un minut pe 11 la pranz.
Pentru Domnul Joi la care o sa ma uit si o sa imi amintesc ca va iubesc mult.
Pentru Domnul Bon Jovi (chiar daca nu in carne si oase), ci in discografie completa.
Pentru cafeaua si cana de la Grigore.
Pentru toate chestiile care stiti ca imi plac la nebunie si la care v-ati gandit. Fiecare se leaga de cate o amintire placuta impreuna.
Pentru simplul fapt ca ati indurat "Always" si "Bed of roses" 4 ore, pentru ca nu ati ras prea tare de tenisii mei din geanta, pentru ca sunteti mereu langa mine, pentru ca ma acceptati cu toate chestiile si tampeniile mele.
Si pentru ca si eu va iubesc mult.
Si am uitat sa va dau inimioarele cu ciocoalata Finetti. Aveau si lingurite de plastic albastre. Dar au fost asa de bune la mare!
7 dimineata. Primele picaturi de ploaie. Pe nas. E clar, ceva e in neregula.
Suna telefonul. 7 si 5.
"Deci ploua?"
"Deci ploua"
"Ce facem?"
Pauza. Sentimentul acela de asteptare in care fiecare asteapta solutia salvatoare de la celalalt, desi, in acelasi timp, fiecare stie ca nu o detine.
"La Victoria, pe peron, da?"
Da. In sandale (aproape) si cu caciula (aproape).
Am analizat cu atentie piata umbrelelor pe ziua de azi. In urma raportului calitate - pret nu am reusit sa finalizam nicio achizitie. Am achizitionat in schimb aproximativ 20 de balti (de adancimi si densitati diferite), vreo 3-4 oameni treziti mai prost ca noi de dimineata si cu un vocabular mai bogat, cateva priviri (aproape) admirative asupra sandalelor si, in final, o cafea fierbinte.
Asta pentru ca ne place sa traim cu intensitate impreuna momentele de (aproape) panica.
Sau pentru ca pur si simplu ploua. Asa aiurea, dintr-o data, fara sa imi zica si mie nimeni nimic din-nainte.
Ne-am intalnit in dimineti sau dupa-amieze diferite. Fiecare cu gustul si simplitatea ei.
Paulica
Paulica e sensibil la fosnetul de pungi, poate urca un etaj pe scari in viteza uimitoare (mai ales cand miroase a parizer) si e dependent de bomboanele M&M (de preferat cele rosii, dadea mai mult din coada). Musca ocazional, doar dupa ce mananca.
Stimuli externi
Chestia alba si tarcata reactioneaza destul de bine la stimuli externi: tavaleala prin nisip, scosul cu forta din cort, incercarile de discutii pe diferite tonuri cat mai apropiate de cele canine. Intr-un final, cedeaza. Si adoarme aproape. In cautarea timpului pierdut
In cautarea timpului pierdut. Sau a dopului. Chiar in fata. Iar mai departe, marea. Contemplativ si indepartat. Miroase a somn si a mare.
