Ce-am facut anul asta

Am baut impreuna cafeaua la 5 dimineata, chiar daca dupa aceea s-a carat fara nici cel mai mic resentiment. Aia e, nu ii port pica.





Mi-am pus serioase intrebari referitoare la statutul meu social. Nici pana acum nu am "fost in stare" sa imi iau un telefon "ca lumea".




M-am indragostit. Iremediabil si cumplit si in fiecare zi de diferite "persoane".

Am dat un interviu. E cu martieni, blogosfera feminina si de ce (nu) ai avantaje ca femeie in lumea blogurilor.


Am inceput un mic ghid de animale urbane. De fapt, am pus bazele unei mici gradini zoologice online. Eu o mai numesc ograda mea virtuala. Struti (urbani), cocosi (de elita), gaste (de birou), castori (galesi).


Am pus intrebari lunea, voi ati raspuns, eu promit sa le reiau la anul.

Am scris jurnalul unei superficiale si am lansat dictonul "maioneza pe dublu cheesburger e buna pentru deprimare". Bine, nu e pe deplin verificat, da' la mine chiar functioneaza.

Am aflat de ce (nu) e cool sa fii femeie, mai ales isterica sau infometata.

Am marturisit ca ma dau in vant dupa scrumbia la gratar din Vama, gramatica, Pina Colada si caini si am stat de vorba cu doi chinezi intr-o patiserie.

Adica ma rog, de-astea marunte, de-ale casei.

Socializare de casa noua

Deci, cum ziceam, m-am mutat. Locuri noi, oameni noi, ca la astia ma uit in primul rand. Si am zis ca e timpul sa incep socializarea.

Asadar...

Episodul 1:

Prima zi, seara, chei noi, nu mai tin bine minte numarul apartamentului. Ma iau doar dupa magazinul din colt. Scot cheile, intra perfect, dar totusi nu se deschide. Insist. De vreo 3-4 ori. Deja ma enervez, incep sa sun la usa, apoi sa bat. Ma dor mainile. Intr-un final, se deschide. Un domn respectabil in pijamaua lui clasica la mare moda prin anii 80, ma priveste asa, dintr-o parte, cum nu-mi place mie. "Aaaa, caut un apartament, dar nu mai stiu numarul si... nu, nu cred ca e asta". O iau in directie opusa, gasesc apartamentul MEU de la numarul 15 (bine ca nu e 24), ma inchid bine in casa ca sa nu se razbune mai tarziu domnul cu pijamaua din anii 80 si inchei primul episod de socializare.

Episodul 2:

Piata Sudului, o groaza de troleibuze cu numere dubioase de care nu am mai auzit pana acum. Eu il caut pe 74. Vine, urc, evident dupa o statie nu stiu cum, dar nu mai era 74 (si jur ca era 74 cand m-am suit). Cobor impreuna cu o doamna cu multe sacose, ca si mine, trecuta de 60 de ani. Se pare ca mereu am lipici la varstele astea mai inaintate. Ne lamentam impreuna ca am gresit autobuzul, o luam la goana spre statia lui 74, mai scapam o sacosa pe gheata, mai vorbim de niste sarmale de Craciun.

"Statia de dinainte de intersectie, stiti care e?" "Acolo cobor si eu." Evident, aceeasi strada si acelasi bloc cu mine (ala cu magazinul in colt). Inchei cu bine si cel de-al doilea episod de socializare, mult mai pasnic de aceasta data, cu urari pentru cele mai bune sarmale. (doar ca eu habar n-am sa le fac, dar, ma rog, trebuia sa ma ridic la inaltimea conversatiei).

Si concluzia (sau ce am invatat noi pana acum, din primele zile din noua locatie): de tinut bine minte numarul apartamentului in care stai, nu purta pijamale din anii 80 decat daca au dungulite mai subtiri si albastre, invata macar ce se pune in sarmale in caz ca esti fortat de imprejurari sa iti dovedesti talentele culinare.

Si nu intra NICIODATA peste necunoscuti in casa incercand sa le fortezi usa (poate doar daca stii sa canti frumos un colind ceva).

Hei, o sa imi fie dor...

E, intr-un fel, cel mai trist post de pe blog. Si nu ar fi indeajuns pentru cate ar trebui sa spun.

E un moment in care trebuie sa iau hotarari, sa accept schimbarile si sa pornesc din nou de la zero. Nu singura, pentru ca ar fi fost mult prea greu.

Intotdeauna m-am atasat foarte mult de oamenii pe care i-am cunoscut de-a lungul vietii. Nu mi-a pasat daca am fost judecata pentru asta, in final, cele mai importante lucruri sunt acelea pe care le ai in suflet cand esti doar tu cu tine, nu ceea ce gandesc altii ca ar fi bine sau nu. Si, desi poate parea dubios, da, am reusit sa ma atasez si de femeia care vinde mere, cea care vinde bors, florareasa din colt, domnul care vinde cele mai dulci mere din tot Bucurestiul. Ii stiu de ani de zile, am crescut langa ei, o sa-mi lipseasca foarte mult.

M-am atasat de locul pe care l-am numit pana acum "casa". Desi las in urma un sac intreg de amintiri triste, stiu ca o sa imi lipseasca ingrozitor de mult bradul din curte, gaina pe care o ridicasem la rangul de animal de casa, trandafirii, fiecare colt in care am plans sau am fost fericita, fiecare miros, toate amintirile legate de ei, cei care nu mai sunt, fiecare ecou al pasilor lor pe care mi se pare ca ii mai aud inca in fiecare zi pe inserat.

Cu toate acestea, atunci cand simti ca nu mai poti continua asa, cand te apasa mult prea mult ceea ce s-a intamplat in trecut, e cazul sa incepi totul din nou. Si, chiar daca o sa fie primul Craciun departe de tot, o sa fie probabil primul Craciun cu adevarat fericit. Probabil ca asta mi-am dorit cel mai mult.

Si da, e un post trist... dar e si un inceput fericit. Chiar daca imi va fi cumplit de dor de tot ceea ce las in urma.