Sunt drumuri infinit de lungi care se termina imperceptibil de repede. Oameni irecuperabil distantati care nu vor (mai) fi niciodata in lumea mea. Momente de care stiu ca imi va fi dor din secunda in care se desfasoara.
Spunea Dana, si parca erau gandurile mele. De ieri si de azi.
Se spune ca fiecare dezordine are la baza ordinea ei. Ma gandesc ca exista un mecanism potrivit caruia lucrurile se aranjeaza de la sine chiar si in cel mai mare haos. Numai ca nu imi place sa ma bazez pe mecanisme, "ajutor divin", intamplare sau noroc. Nu imi place sa stiu ca cineva imi poate hotari intr-un fel sau altul ce mi se va intampla maine, ce voi manca la pranz sau ce pereche de pantofi voi alege diseara.
Si iata cum am inceput lupta cu morile de vant, mai bine zis lupta cu toate lucrurile care nu sunt la locul lor. Stiu ca e absurd si ca n-ar trebui sa ma deranjeze ca de exemplu azi am ales sa beau espresso fara zahar in loc de cafea cu lapte, ca am hotarat sa renunt sa ma trezesc la 5 jumate in favoarea lui 5.45, ca am hotarat sa nu ma mai deranjeze oamenii si lucrurile care prin natura lor chiar nu aveau cum sa faca asta.
De fiecare data aveam un plan. Pentru orice. Nu sunt bune. Sau nu in cazul de fata. Atunci cand e vorba de oameni si stari, poti fi luat atat de usor prin surprindere... Oricum, in mod normal, ziua care niciodata nu are 25 de ore, desi imi doresc asta cu disperare, este si asa mult prea scurta pentru a face planuri si a ma chinui sa inteleg tot ceea ce se intampla si ce gandeste fiecare.
Probabil ca imi doresc sa schimb prea multe. Probabil ca devin mai agresiva ca de obicei. Probabil ca lucrurile se succed prea repede.Probabil ca oamenii din jurul meu se schimba. Probabil ca nici maine ziua nu va avea 25 de ore.
Pentru toate lucrurile mai putin "placute" exista o compensatie. Si pentru orice dupa-amiaza de duminica, exista cate o ploaie. Pentru fiecare ploaie, subiecte de conversatie, prieteni buni si cafea delicioasa. Si evident, "dansul" de rigoare prin ploaie pana acasa.
Cu toate sfortarile noastre si cursurile de dans, trebuie sa recunosc ca Gene Kelly ne-a depasit. Oricum, e bine de retinut pentru urmatoarea ploaie, urmatoarea duminica, si urmatoarele plimbari fara umbrela:)
Te-am tradat in fiecare marti si in fiecare joi, in fiecare sambata si in fiecare duminica. Imi pare rau si regret. Te-am lasat singur in sala cu mii de oglinzi si... fara aer conditionat, in care din cand in cand se mai oprea si lumina.
Te-am tradat si ma simt vinovata. Dar sunt femeie si deci am o scuza: dragul meu, mi s-au rupt pantofii. Pantofii care ma impiedicau pana acum sa te tradez, pantofii cu toc inalt, ii stii? Cei cu care te calcam in picioare, iar tu nu ziceai nimic.
Imi place ca nu zici nimic si nu reactionezi, ca imi pot varsa nervii pe tine, imi place ca ma mai impiedic si mai cad, iar tu ma prinzi si nu ma lasi sa ma aleg decat cu cel mult o vanataie. Imi place ca pot sa topai aiurea, incercand sa invat pasi noi, si tu nu razi. Da, in fine, oglinda aia pusa strategic in fata mea ma cam uraste. Dar nu-i nimic.
Sa stii ca totusi m-am gandit la tine. Asa, din cand in cand, cand nu aveam ce face. Am incercat sa imi invat prietenii ce stiu de la tine. Nu le place. Te urasc chiar. Asta e, eu inca te mai iubesc. In fiecare marti si joi. Ma voi intoarce la tine, cu o pereche noua de pantofi, cu toc la fel de inalt, cu care te voi calca in picioare.
Dar te iubesc, stii bine. Le-am zis tuturor ca avem nevoie de o pauza (in care tu sa iti lingi ranile), ca nu am pantofi, ca sunt obosita, ca m-am saturat de tango si vreau sa dansez rumba, ca e prea cald. Dar ma intorc la tine, dragule. Doar esti cursul de dans pe care l-am iubit cel mai mult pana acum. Desi te-am tradat. Sa iti reamintesc ca sunt femeie si am pantofi cu toc ascutit? Asa, nu te supara.....
Spaniola mea nu este chiar perfecta, doar atat cat sa inteleg ce zice / canta / plange :)Oricum, videoclipul imi place la nebunie. Si imi mai place un vers, "mirando sin mirar". Ghemul de ata de la inceput si aripile de la sfarsit.
Nu orice Brasilian, un Brasilian Nut, Nut(s), in fine. De care aveti. Brasilian sa fie. Si nut(s) bineinteles.
Nu foarte dulce. Si nu te mai uita asa la mine cand urc scarile, ca nu vars nimic. Si nu ma da afara la ora 8 seara. Un Brasilian trebuie savurat. Si nu, nu mai vreau inca unul, ca mi se apleaca. Imi ajunge.
Este perfect pentru dupa-amieze de duminica in care n-ai ce face. Este o companie atat de placuta. E cuminte, sta la locul lui, si e departe de a fi banal, comun, insipid, lipsit de gust, monoton. (ok, gata, nu mai stiu altele din aceeasi arie semantica!)
Cu un Brasilian trebuie sa stii cum sa te porti. Nu il duci oriunde, ci intr-o atmosfera placuta, de preferat, la etajul unu, in centrul vechi al Bucurestiului. Ii place priveslistea, ii place acea casa darapanata din fata la ferestrele careia se vad niste cani de cafea.
Ii povestesti diverse chestii (azi am avut in program teoria avioanelor de hartie si a periutei de dinti). Niciodata banalitati, se plictiseste si dispare prea repede.
Il tii langa tine aproximativ 30 minute. Eu am cam exagerat azi. Dupa, devine prea siropos si isi pierde efervescenta.
Oricum, e bun un Brasilian la casa omului. Chiar daca nu e facut din carne si oase, ci doar din cafea, zahar, lapte si frisca.:)
Prima atingere este intotdeauna emotionanta. Asa a fost si in dimineata asta, cand m-am decis sa incep sesiunea de comunicare cu ea, cea care sta atat de cuminte si impasibila langa geamul meu.
Am baut cafeaua, neagra si amara, fara strop de lapte, ca sa prind curaj si sa devin mai sociabila. O tigara pentru si mai multa incredere. Emotii.
"Nu ma duc singura". Bun, pe cine sa iau? Sa fim seriosi, totusi e doar 5 dimineata. Trezesc una bucata caine din somn. Ma priveste nemultumit si buimac, cu un marait in coltul botului si o privire recalcitranta. Nu iti dau domle de mancare acum, e prea devreme. Hai ca tre sa faci cunostiinta cu cineva, i-am zis pe jumatate adormita. Prost obicei sa vorbesti cu animalele, uneori ajungi sa crezi ca te inteleg.:))
Cu cafeaua bauta, papucii unul de un fel si unul de un fel in picioare, cu Frit pe urmele mele si el la fel de adormit, ma indrept inspre ea.
Se poarta albul anul asta, chiar eu scrisesem un articol. Nu ma asteptasem insa ca si ea sa fie atat de alba, pura si inocenta. Bine, cu cateva pete, pe ici pe colo, ca o femeie care a scapat cateva picaturi de pudra in plus. Intr-un cuvant, frumoasa.
O privesc si o ating si nu indraznesc sa urc. In cele din urma ma asez pe scaunul cam mic ce-i drept, in partea dreapta. Cainele da semne nemultumite cum ca ar vrea si el langa mine. Il opresc cu o privire de genul "este o chestie pur feminina, trebuie sa traim momentul doar eu si ea".
Cu gandul la cate drumuri vom face impreuna si cate sosele vom lasa in urma, imi schimb papucii, ma uit in oglinda sa nu am si eu urme de pudra, si ma indrept deocamdata spre 335-ul cel de toate zilele cu care voi rupe in curand relatia. Frumoasa si lunga.
Ahh, nu v-am spus: o cheama Ticuta si are cateva luni. E prima masina. E alba si merge. (Uraaaa!!!).
Despre ocupatii estivale si vacante inedite, despre dorinta mea - absurda uneori, de a fi inconjurata de cat mai multi oameni - despre pasiunea pentru trenuri dusa la extrem - despre cea mai incomoda noapte petrecuta pana acum si despre cele mai "minunate" fulgere vazute in 25 de ani. Adica despre concediul meu. Primul pe anul asta. In anumite aspecte, irepetabil sper.
Imi plac omenii. Normal, stiu. Dar brusc incep sa nu imi mai placa cand ii vad ingramaditi pe toti, adica vreo 12, intr-un compartiment de tren care este deja pe jumatate ocupat. De alti oameni, bineinteles.
Ador trenurile. Si pana acum mersul cu un tren personal era chiar minunat. Urasc sa se calce peste mine in drum spre toaleta din tren. Din lipsa de spatiu, cum altfel? In fine, ma gandesc ca poate tipul respectiv nu deosebea culoarea galbena a tricoului meu si asa se explica faptul ca m-a confundat cu podeaua.
Serile ploioase sunt atat de romantice! O, da. Cu o cafea in mana, la geamurile aburinde. Sau, poftim, cel mult o plimbare printr-o ploaie mocaneasca de toamna sau o ploaie de maxim zece minute de vara. Dar nu ploile de "vara" care uita sa se mai termine, care uita ca sunt in concediu si ca trebuie sa stau la soare, care uita ca sunt deja la a doua pereche de pantofi pe care i-am rupt si ca nu mai am altii de mine, care ma forteaza sa inot pe strazi pe intuneric in apa pana la genuchi. Ziceam ceva de soare mai devreme? Sa fim seriosi...
Imi place sa ma plimb seara pe drumuri luminate. Prefer orice sursa de lumina. Nu cea a fulgerelor. Urasc sa tremur de frica (pardon, de frig), cand cad fulgerele de-o parte si de alta a drumului, iar in stanga si in dreapta nu vad decat un camp al naibii de pustiu cu niste vaci ale naibii de linistite.
Imi place sa vars cafeaua. Dar nu pe toata, nu in tava de la filtru, nu intr-o bucatarie care nu imi apartine. Si nu imi place ca tocmai dupa ce reusesc sa o vars, se opreste apa.
Un tricou ud e provocator. Nu si toate hainele mele, dupa ce am parte de natura dezlantuita in mansarda cu vedere la mare.
Cu toate acestea, imi plac tare mult oamenii de langa mine, cainele Scooby pe care l-am primit cadou, imi place ca am reusit sa ii fac pe altii sa verse diverse chestii, imi place "Mustang Sally" cantata de John, nisipul pe care inca il mai am pe tricouri si mirosul de toamna de afara din prima dimineata in care m-am intors acasa. Desi nimeni nu ma crede.
Carmen zicea ca sunt molipsitoare. Chiar vreau ca lumea sa se molipseasca de lucrurile bune de la mine. Ma trezesc in fiecare dimineata cu gandul ca toti oamenii sunt buni, am momente in care ii urasc pe toti, dar adorm cu gandul ca trebuie sa stii cum sa privesti in jurul tau, cum ziceam, totul se rezuma la unghiuri.
Nu stiu cat de mare e puterea mea de convingere, dar iata 10 motive pentru care o rog sa se suie vineri la 12.40 in tren:
1. Pentru faptul ca a stiut de fiecare data miile mele de motive pentru care vars cafeaua;
2. Pentru ca desi nu fumeaza a respirat cuminte fumul meu de tigara in toate pauzele mele dese de fumat.
3. Pentru serile de Decembrie in care credeam ca e Ajunul Craciunului, iar noi munceam cuminti sa organizam petreceri, sa facem afise, prezentari si poezii de Craciun.
4. Pentru toate datile cand ne-am mai certat si am trecut peste;
5. Pentru toate dupa-amiezele in care probam fuste la Giulia si nu ne induram sa le cumparam, pentru acea fusta albastra pe care ne gandeam sa o cumparam la comun si sa o purtam cu randul;
6. Pentru ca mi-a ascultat aberatiile (multe la numar) de fiecare data. Pentru ca a acceptat sa incerce hobby-urile mele ciudate, a stat in picioare pe gheata si a dansat salsa.
7. Pentru toate banner-ele facute la ideile mele aiurite.
8. Pentru ziua in care a defilat pe hol cu o geanta aurie in mana si m-a facut sa pic pe jos de ras.
9. Pentru zecile de pungi de pufuleti mancate pana la metrou. Pentru rezistenta la telefoanele mele date la 11 noaptea ca sa ii povestesc tampenii.
10. Pentru faptul ca pleaca, desi ramane in acelasi loc, si pentru ca azi in metrou aveam un nod in gat si ma usturau ochii.
Presupun ca pe una din cele mai bune prietene ale mele nu trebuie sa o conving sa vina la mare si sa ii enumar motive. Pentru ca ar trebui sa numar cam multe si deja devine prea lacrimogen postul asta. Oricum, pentru ca a crezut in mine, m-a ajutat, m-a sustinut, a baut o groaza de frappe-uri si caffe latte cu mine, m-a facut sa fiu si eu obsedata de horoscop, mi-a ascultat toate povestile mai mult sau mai putin plictisitoare, mi-a citit articolele (si sunt mandra ca ii plac), mi-a dat incredere si cate un cot atunci cand o luam razna, pentru ca se mai intampla sa ni se intamle aceleasi lucruri, pentru ca i keep smiling in fiecare zi cu ajutorul vostru....
