Cine cum zambeste

Leapsa primita de la White Shadow – 6 chestii care ma fac sa zambesc. Sa vedem, asadar, as zice:

1. oamenii normali – pentru ca au devenit o raritate si cand dau peste ei ma apuca asa o stare de beatitudine si de relaxare – exact ca atunci cand stau in cada si citesc si fumez si nu ma doare capul;

2. cutreieratul aiurea – sa stiu ca am cat timp liber vreau eu la dispozitie si pot face exact ce ma taie capul;

3. cafeaua de la Grigore – oriunde, oricat, oricum. Pot sa o beau si de una singura, nu ma deranjeaza, dimpotriva ma amuza privirile alea "uite cum sta singura acolo la masa, sigur vrea sa fie agatata", la care raspund cu "ya, right, sigur vreau sa va analizez mai bine pe voi";

4. Blachita – unul din cele trei patrupede - cand se catara pe marginea cazii, cand adoarme pe jos in bucatarie sau cand devoreaza un castron de iaurt cu biscuiti;

5. plecatul la mare – in orice anotimp, la orice ora din zi si din noapte; doar ideea in sine ma face sa zambesc, si sa topai de fericire;

6. cand se apropie ora 11 noaptea si stiu ce urmeaza.

Acestea fiind zise, sa-i mai binecuvantam si pe altii: Adriana, IlluzoricDream, Eternal Sunshine of the Spotless Mind
, Igor.

Deci m-am indragostit

Intai m-am gandit ca da, m-am indragostit. Cu tot tacamul. Fluturasi in stomac, ne-pofta de mancare, agitatie si uitat pe pereti. Imi fac deja planuri cum o sa stam noi impreuna asa frumos, clipele alea de tandrete, ore nesfarsite, mancatul impreuna si alte de-astea pe care le fac oamenii aceia ciudati si indragostiti.

Dupa aceea m-am gandit ca e de la astenia de primavara si ca poate m-a lovit si pe mine soarele de dimineata in drum spre job.

Pentru ca apoi sa ma gandesc ca poate sunt asemeni Colectionarului lui Fowles si dragostea mea e una bolnava cu spirit de adunator si pastrator de fiinte umane in insectarul meu dubios.

M-am mai uitat odata la poza si mi-am dat seama ca da, e safe, e vorba de prima varianta, n-am nici astenie, nici insolatie, nu ma chinuie nici vreo pasiune bolnavicioasa.



Pe ea o cheama Kia si cei de la Asociatia Robi o ofera spre adoptie. Pentru mine va ramane insa o iubire neimpartasita. Pentru ca imi impart deja iubirea cu alte trei patrupede. Dar poate se va trezi cineva intr-o dimineata cu aceiasi fluturasi in stomac, isi va da seama ca n-are nici astenie nici vreo pasiune bolnavicioasa, si o va adopta pe Kia.

Pachetele de primavara

Ingrediente: frig cumplit de dimineata, autobuz aglomerat, o pana de curent, intrat la job pe geam, ceai cu apa rece, visat ca sunt in Vama si trebuie sa iau prosoapele pentru plaja, oameni enervanti, donsoare in bluzite decoltate, casting L’Oreal, buze cu tone de ruj, gandul ca mai e nitel-nitel pana la Sirnea, zapada si aerul de dimineata, cainii de pe poteci, umbrele cailor la inserat sus pe dealuri, pozele la luna, sosetele groase, cafeaua cu lapte de dimineata si trancanitul gazdei, no regretts.

Intrebarea de luni 3: Barbatii si minciunile

"Care este cea mai mare minciuna spusa de barbati?"

De data asta, aveti doua saptamani la dispozitie.

Castigatorul de saptamana trecuta ("Ce fac femeile cand tac?") este Garfield, adica pisoiul portocaliu. Il astept sa isi revendice premiul. Adica trufe cu portocale:)



P.S. Bogdana, peste 2 saptamani, iti revine si tie o parte din premiu , indiferent de castigator, pentru promptitudine;)

Pentru cei care nu stiu ce e cu "Intrebarile de luni", "regulamentul" il gasiti aici:)

Interviu cu Small Wonders

Mircea Popescu a intrebat, eu am raspuns, iar Martianul ala n-a vrut, domle, deloc sa plece de acolo.

Interviul complet cu mine il puteti citi aici, in "Martianul si Simona Constantinescu", despre bloguri in general, ce avantaje au femeile (daca au) ca si "posesoare" de blog, de ce e bine sa fii femeie la 20 de ani si barbat dupa aceea.

Luptatorii de elita

Ii recunosti destul de greu. Pentru ca ei, luptatorii de elita se ascund sub o masca deosebit de primitoare si atractiva. Sau cel putin pentru mine. Genul acela de oameni cu care crezi ca ai avea ce discuta. Mai altfel decat tanti Nuti care vinde covrigi in colt si te intreaba "unde e doctorii ca eu nu ii gasesc", mai altfel decat donsoarele cu tocuri lacuite si blugi stramti care asteapta in fata aceleiasi usi, mai altfel decat baietii cu geci si blugi pline de rupturi, scrisuri si sclipiciuri.

Ei, luptatorii de elita, creeaza aparenta unor persoane pentru care un dezacord e strident, iar asortarea de diferite nuante de roz este ucigatoare. Dar doar creeaza aparenta.

Poarta ochelari - accesoriu obligatoriu pentru un plus de intelecutalitate si se imbraca decent. Pentru "gloata de rand" au o privire plina de compasiune iar celor care prezinta un oarecare interes, le vor conferi intreaga lor atentie.

Si totusi ceva e putred. Ca si in Danemarca, asa se intampla si in gasca luptatorilor de elita. Un simplu telefon primit si efuziunea de injuraturi, de grimase, de agitatii ii dau de gol. Brusc, elita lor s-a pierdut pe undeva printre tocurilor donsoarei lacuite sau printre combinatia de roz strident a lui tanti Nuti. Si nu se mai opresc.

Trec prin diferite registre toate gradele de rudenie invatate de mine cand eram mica de la bunica, toti sfintii din calendarul pe care il aveam agatat odata pe perete si toate blestemele din cartile de etnologie.

Inchid telefonul, isi fixeaza la loc ochelarii pe nas, isi sterg pantofii perfect asortati pantalonilor (culmea, fara soseste albe), si pozeaza in continuare.

Pentru urmatorul nou-venit, sunt Luptatorii de elita. Ei, cei deasupra plebei inculte si prostcrescute. Pentru spectatorul deja familiarizat, sunt luptatorii din colt care injura la cot cu vanzatorii de varza din piata si scuipa seminte pe trotuar cu tanti Nuti. Iar apoi isi dreg glasul si isi fixeaza ochelarii. Ca, na, elita se intretine cumva.

Orhan Pamuk - Zapada

Zapada lui Orhan Pamuk ("Kar" – titlul original din limba turca) ilustreaza calatoria poetului Ka in Kars, oras dintr-o provincie estica a Turciei, insarcinat cu solutionarea enigmei valului de sinucideri din randul tinerelor musulmane razvratite impotriva interdictiei de a mai purta val.

In Kars este practic un micro-cosmos delimitat de mai multe coordonate: pozitiile si interesele politice contrare, ciocnirile ideatice si religioase intre Turcia de est si Turcia de vest, ziarul local sctualizat cu constiinciozitate, inchiderea granitei cu Armenia, izolarea, penele succesive de curent. Dar, mai pregnant decat toate, zapada. Zapada care transforma Kars-ul intr-un oras izolat si complet paralizat, goleste strazile si parca instiga si mai mult la adunari secrete pe ulite laturalnice.

Asupra poetului Ka insa, zapada are un rol diferit: este chiar fundalul idilei sale cu Ipek, idila ce are aceleasi coordonate ca si in celelalte romane ale lui Pamuk: el – poetul care viseaza de ani de zile la ea, iar ea – femeia excesiv de frumoasa care in cele din urma cedeaza, dar pe termen scurt.

In Zapada, Orhan Pamuk alterneaza planurile romantice cu cele politice, iar naratiunea capata o nota dramatica in momentul punerii in scena a unei vechi piese a lui Atturk: o femeie vrea sa isi dea valul jos, musulmanii se impotrivesc, iar in cele din urma intervin soldatii republicani pentru a o salva. Gloantele care se trag pe scena insa sunt din pacate, adevarate.

In tumultul evenimentelor, Ka paraseste Kars-ul, asteptand-o in zadar pe frumoasa Ipek sa il urmeaze, iar dupa cativa ani este ucis de un necunoscut in Frankfurt. Pe urmele sale, la cativa ani de zile, porneste prietenul sau, care se identifica forte bine cu naratorul Orhan, si cade in plasa aceleiasi Ipek: pasiunea fulgeratoare nu il ocoleste nici pe el.

Asa cum il vede Pamuk, Zapada este singurul sau roman politic. Asa cum il vad eu, mi se pare ideal de citit intr-o vacanta mai lunga, in care sa ii poti acorda toata atentia necesara si in care sa iti permiti luxul de a savura fiecare detaliu, fie el refritor la intrigi religioase, la amanunte culinare, la cautari erotice sau ciocniri politice.

Eu si prietenele mele in alb

Nu stiu cum se face ca de la o vreme tocmai ce mi-am facut o groaza de prietene. Bine, sunt genul acela de "relatii" pe care le intretii pentru ca TREBUIE. Adica exact ce nu imi place mie.

In cazul de fata insa, dracul n-a fost atat de negru.

Si cum ziceam, prietenele astea ale mele au un loc al lor unde stau ele, dragele. Si job-uri diferite. Nu prea le invidiez, sincera sa fiu. Doua dintre ele vand chestii. Una cafea la 5 mii paharul (dar cafea din-aceea adevarata, cu gust puternic si sanatos, mai ceva ca intr-o cafenea de pe Dorobanti), iar alta, chestii care se zice ca te-ar face bine. Discutabil.

Mai sunt prietenele de sus. Ca sa ajung la ele, trebuie sa trec prin etapa "mie-nu-imi-e-frica-de-lifturi-care-se-blocheaza". Si asta nu e tot. Sunt cam scumpe la vedere, bag de seama. Pentru a schimba o vorba-doua acolo, asa mai de complezenta, mai cu nervi, mai cu hai-pleaca-odata, trebuie sa astept la usa. Da, la usa aceea, cu acel calorifer unde i-am cunoscut de altfel si pe Domnul si Doamna Castor.

Cu ele stau la taclale cel mai putin. Se invart in continuu, imi arunca priviri incurajatoare sau dimpotriva, uneori mai imi trantesc si usa sau, dupa caz, telefonul in nas, alteori sunt docile. Ca in seara asta, cand au primit inghetata.

Job-ul lor e ala la care visam eu cand eram mica si de care acum mi-e sila: se joaca cu oameni. Cu vietile lor, mai bine zis. Dar sunt cool, dupa o inghetata Mars cu cacao si sirop de ciocolata devin binevoitoare. Si trantesc mai rar usa in nas.

Si cum tot sustineam eu asa sus si tare transparenta relatiilor interumane, iata ca la un moment dat a trebuit sa zic pas. Si sa imi mentin si dezvolt relatiile de complezenta cu prietenele mele in alb. Cum ziceam, nu e dracul atat de negru. E doar alb de data asta. Dar il indulcim cu putina inghetata Mars. Cu sirop.

Intrebarea de luni 2

Cu o mica intarziere, iata si cea de-a doua intrebare de luni:

Ce face o femeie cand tace?



Am primit ajutor pentru premii. Adica se anunta prajituri lunea viitoare. :)

Sursa poza: deviantart.com

Pentru cei care nu stiu ce e cu "Intrebarile de luni", "regulamentul" il gasiti aici:)

Castigatorul primei "Intrebari de luni"

Castigatorul la prima "Intrebare de luni" - "Unde este capatul curcubeului?" este Anonim: "Mi-l imaginez ca un cerc, undeva "paralel" cu pamantul, de aceea m-am gandit ca nu are capat :)" Probabil pentru ca si eu ma gandeam la multe cercuri colorate care "invelesc" Pamantul.

Premiul, am stat eu si m-am tot gandit, am deliberat si am hotarat a fi acesta:

Samarkand - Amin Maalouf

In Samarkand, Amin Maalouf m-a facut sa ma indragostesc de Persia de acum o mie de ani. Si sa imi fie pofta sa recitesc "O mie si una de nopti".

Omar Khayyan, poet, matematician si astronom, vizirul Nizam al-Mulk si Hassan Sabbah, liderul extremist al clanului Asasinilor, iar, la o distanta de un mileniu cercetatorul Omar pasionat de manuscrisul rubaiatelor si de o frumoasa printesa, sunt personajele create de Amin Maalouf in Persia mirifica desprinsa din o mie si una de nopti din Samarkand.

Doua lumi diferite, despartite de mai bine de o mie de ani, dar care au in comun atat de multe lucruri: aerul acela misterios si seducator al orientului, puterea de a lupta oricat pentru lucrurile in care crezi, senzatia aceea de iubire impartasita dar care dispare in cea mai neasteptata clipa si, mai ales, descrierile lui Maalouf foarte plastice.

"In iarna aceea, ni se intampla sa petrecem saptamani intregi fara a parasi imensa ei camera. La caldura unui magnific brasero de arama, citeam Manuscrisul, alte cateva carti, petreceam lungi ceasuri melancolice fumand din kalyan, band vin de Siraz, uneori chiar sampanie, rontaind fistic de Kirman si nugale de Isfahan..." (Amin Maalouf - Samarkand)

Jurnal de superficiala

Nu esti de acord cu ce zice cineva, dar, na, aprobi cu un zambet pe fata. Ca asa te-a invatat pe tine mama acasa, ca trebuie sa faci ca sa razbesti in viata / job / relatii personale.

Cineva te scoate din sarite si, vai, daca n-ar fi circumstantele astea nenorocite, probabil ca i-ai arata tu cum stau lucrurile. Cineva te calca pe nervi cu prostia pe care o afiseaza in mod atat de natural (mai ceva ca machiajul natural care se purta primavara trecuta), dar tu il aprobi si, mai mult, il sustii.

Te inhamezi in tot soiul de conversatii superficiale si aberante prin importanta care li se acorda: pantofi cat salariul tau pe o luna, rochia aia pe care a purtat-o nu stiu cine in nu stiu ce pictorial, da, e normal sa le ai, suferi alaturi de suratele tale in ale superficialitatii si te intrebi cum sa faci mai frumos pentru a fi acceptata.

Lasa, iti zici tu, ca eu nu sunt asa, dar trebuie, trebuie sa fiu la fel ca ele. Trebuie sa ajung undeva, oriunde, acolo sus.

Renunti la mancatul la McDonalds pentru ca de mult nu se mai poarta. Plus ca – ce-ai inebunit, o sa iti apara celulita pe picioare si atunci ce mai faci cu costumul ala de baie pe care ai dat jumatate de salariu. O salata de fitze intr-un local cat mai "la vedere" e mult mai indicata pentru statutul tau social. Sau, in fine, statutul lor la care tanjesti si tu.

Te imbeti, le zambesti tuturor, desi nu ii cunosti, dar asa te-a invatat mama pe tine ca da bine. Si oricum, si ele fac la fel. Cu orice pret, trebuie sa le urmezi.
Dar probabil ca intr-o zi, in care ele nu or sa iti mai raspunda la telefon pentru ca sunt la o sedinta foarte importanta. - sedinta de manichiura, bineinteles – sau nu te vor mai invita in cafenele fancy pe care obisnuiati sa le frecventati impreuna, te vei trezi.

Si vei realiza ca nu esti decat o biata fufa in cautarea unui statut care nu ti se potriveste si care nu a fost niciodata al tau. Desi mama ta te-a invatat asa, desi ele ti-au zis ca e bine, intr-un final ramai doar tu cu tine.

Ia-ti un dublu cheesburger de la Mac si invata ca viata nu e formata doar din prietenii de aparenta, discutii supericiale, pantofi si rochii scumpe.

Pune si maioneza ca oricum nu mai conteaza acum. Si e buna la deprimare.

Sursa foto: deviantart.com

Martea in trei

Aveam noi un obicei. In fiecare marti, in trei. Uneori patru, in functie de saptamana, anotimp sau chef. Acelasi loc, aceeasi ora. Acelasi miros de lemn, verile goale si iernile zgomotoase, sangria si lamaie. Drame si servetele, bucurii si tipete, noi asa cum eram si cum suntem acum. Ei din jur – decorul perfect si inutil in acelasi timp. Fundalul sonor pentru trei vieti desfasurate cand mai repede, cand mai incet, cu suisuri si coborasuri.

Emotia unei clipe traite in trei feluri diferite, la fel de diferite ca noi. Senzatia unui nod in gat, iluzia unei melodii care, fir-ar sa fie, nu vrea sa se termine, sangria, da, si lamaie. Si cafea uneori. Rasul clar de bucurie. Rasul acela de parca nimeni si nimic nu ne poate vedea. Sau judeca. Dansul pe trepte, metroul, al meu care venea mereu ultimul, vagoanele goale, cersetorul batran de la Victoriei, asternuturile reci si cafeaua amara de a doua zi

Martea in trei devenise mai mult decat un obicei. Era doar o clipa. Clipa aceea in care poti sa razi si sa plangi in acelasi timp fara sa iti fie frica de ceilalti.

Intrebarile de luni: Capat de curcubeu

In fiecare luni, in sertarul "Intrebarile de Luni" veti gasi cate o intrebare, retorica sau nu. Cele mai frumoase raspunsuri ma gandesc sa le premiez cumva. Ma gandesc doar deocamdata:)

Prima intrebare din sertar: Unde e capatul curcubeului?

Sursa poza: deviantart.com

Trotuare umede

Lumina asta ce aduce a martie...

Si mirosul de trotuare inca umede, Aurel dand din coada ametitor pe langa mine.

Pana si strutul e imbracat acceptabil azi.

Intotdeauna mi-au placut diminetile de vineri. Au ceva, asa, mai special. Cred ca deja e vorba de o stare repetitiva, la interval de un an. Se pare ca m-a lovit primavara, de la primul cantat de gugustiuc pe care l-am auzit acum cateva saptamani, pana la lumina din dimineata asta de vineri.

Lumina asta ce aduce a martie ma face sa ma arunc in primul tren cu destinatie necunoscuta.

Domnul si Doamna Castor

Domnul si doamna Castor sunt nedespartiti. De fapt ii uneste ceva, asa, indescriptibil. Sunt facuti sa fie impreuna cred. Doamna Castor are parul facut permanent, la vreun coafor de cartier de prin Berceni, si cativa zulufi ii atarna gales pe fata bucalata si plesnind a sanatate. Pardon, a grasime. Geaca neagra abia mai respira saraca pe trupul binecuvantat de mese copioase luate seara tarziu.

Domnul Castor are privirea aceea tampa care nu spune mare lucru si o tine strans de mana grasuta pe doamna Castor. Care se joaca, surazand, cu cele cateva suvite de par ce ii atarna domnului Castor pe sub sepcuta. Cum ce sepcuta? Nike, bineinteles. Sarguincioasa, continua aceasta activitate timp de aproape jumatate de ora.

Iar domnul si doamna Castor stau pe un calorifer. De 2 ore. Eu in picioare. Ma rog sa se ridice. Sa se plimbe. Sa isi ia o cafea. Sa vrea la aer. Sa le sune telefonul. Sa i se faca foame domnului Castor. Sa i se strice permanentul doamnei Castor. Orice, ceva, va rog.

Dar nu.

Domnul Castor adoarme sub mangaierile lascive ale doamnei Castor, visand probabil la mese pantagruelice cu carnati si sarmale.

Iar eu la un calorifer gol, fara domnul si doamna Castor.

Sursa foto: deviantart.com

Gasca de birou

Gasca de birou are doua calitati definitorii. Este ascultatoare si carcotasa in acelasi timp. Gasca de birou nu te sufera, dar te ridica in slavi. Pentru ca asa face orice gasca de birou care se respecta. Face multa galagie in jur, ca sa stie toata lumea ca EA e acolo. Nu care-cumva sa isi inchipuie cineva ca prezenta ei nu a fost remarcata.

Gasca nu se enerveaza niciodata. Poti sa ii zici ca e proasta, ea se uita la tine cu o privire galesa. Se agita sa te convinga ca nu e proasta, e doar toanta, incredibil de toanta. Nu merge niciodata singura in perimetrul biroului – tarc. Inconjurata de cateva surate a caror prezenta este necesara in cazul ivirii vreunui pericol. Cum ce pericol? Poate sa se infasoare in sulul de hartie igienica, sa isi rupa un toc, sa isi agate o unghie.... Sunt multe aspecte de luat in calcul pentru o biata gasca de birou.

Pentru ea, exista cateva reguli de baza, pe care nici o gasca de birou care e respecta nu ar trebui sa le incalce:

Gasca trebuie sa epateze. Este esential.

Gasca nu e proasta. Ea doar se chinuie dar nu reuseste si nu reuseste sa inteleaga.

Gasca face galagie. Multa. Niste casti sunt indispensabile intr-o astfel de situatie.

Gasca merge obligatoriu doar in turma. Se apara.

Gasca nu iti va spune niciodata nimic sincer in fata. Dar vei afla ulterior de la suratele – mesageri din card.

Cand eram mica, aveam o gasca. De curte, nu de birou. Dar jur ca era de o mie de ori mai simpatica!

Lumea de nicaieri

Am cunoscut o groaza de lume la usile ei. Fiecare s-a perindat pe acolo cateva zile, iar apoi au disparut, pe rand. Probabil ca erau fericiti.

Eu am ramas acolo, in spatele usilor mereu inchise, asteptand orice. Fiecare zgmot de pasi, fiecare scartait de usa sau frantura de conversatie imi pareau incredibil de importante.

Intr-o zi, am intrat.

Una dintre acele zile in care nu te mai astepti sa se intample nimic bun si totusi se intampla o minune. Pentru prima oara, am iesit zambind, de fapt razand, spunandu-mi ca intr-adevar, lumea asta e asa cum imi inchipui eu ca e, adica buna, adica presarata din cand in cand cu lucruri frumoase care se intampla.

In cateva ore, m-am trezit la realitate. Nimic nu dureaza acolo. In lumea mea de nicaieri, se intampla minuni care se prabusesc in cateva minute. In lumea mea de nicaieri, oamenii incearca sa se joace cu alti oameni.

Uneori reusesc, alteori nu.