Statia nicaieri

La ora la care toate metrourile sunt aproape goale, cand poti sa auzi cum iti numeri pasii pe dalele portocalii, la ora cand nimeni nu se uita la nimeni, ma gandeam, asa brusc, ca oamenii sunt in esenta lor, empatici. Mai mult sau mai putin.

S-a urcat langa mine, la Gara.

Doamna din fata isi trage cu patos sacosele de Carrefour la piept. Jumatate din salariul ei. Se inchid usile.

Cum ar fi sa urmeze statia nicaieri. Pentru cateva secunde se sting luminile.

Incepe sa planga incet. Nimeni nu scoate un sunet, nu se schimba nicio mimica a fetelor, ci doar il fizeaza cu priviri iritate.

Ma intreb cum arata nicaieriul lui.

Toti vad, desi, de fapt, nimeni "nu vede". Probabil ca suntem empatici pana la limita de a face putin mai mult decat a compatimi pe cineva in gand.

Fosnesc iar sacosele din Carrefour. Se aprind luminile. Nu s-a intamplat nimic. Aceleasi drumuri spre casa obositoare in banalitatea lor, de fiecare seara. Aceleasi vagoane de metrou pustii. Aceleasi sacose de Carrefour.

Maine, la ora la care vagoanele de metrou sunt aproape goale, ma gandesc, asa brusc, cine o sa mai opreasca in statia nicaieri.

Joi, 23

Moca bianco si trandafiri

Sunt imprastiati pe bordura, la Piata Victoriei. Ii pazeste, uitandu-se lung la trecatori. Poate-poate se indura cineva. Macar un fir.

Aleg cativa. Inevitabil ma si intep de cateva ori.

"Sunt pentru factura de gaze. O sa mi-o taie din nou."

Mai aleg cativa. Si vorbim, acolo pe bordura. Despre gradina ei cu trandafiri. O sa aduca si tufanele si crizanteme in curand. O sa vina si urmatoarea factura. Deja am bratul plin de flori. Trec peste etichetarile "esti naiva, oamenii astia o duc mai bine decat noi, nu reusesti sa ajuti pe nimeni in stilul asta, cu o floare nu se face primavara."

Lumea se strange in spatele nostru. Probabil atrasi de batrana aplecata asupra trandafirilor, pungile si haina mea insirate pe jos, pe bordura la Piata Victoriei.

Cineva mai cumpara cateva fire. La cativa pasi, Grigore. Nu stiu cati trandafiri am reusit ca ii cumpar. Stiu doar ca nu mai aveam maini libere si ma intepau degetele.

O moca bianco. O vad de la masa asezata strategic pe trotuarul de vizavi.

Se insereaza si treptat devine doar o silueta vaga, aplecata aupra trandafirilor. Ai putea sa zici ca cerseste. Dar doar vinde trandafiri. Si ofera cel mai cald "multumesc" celor care cumpara. Acel "multumesc" spus cu toata inima si cu privirea senina.

Pret de o moca bianco a reusit sa ii vanda aproape pe toti. Un bilet de tramvai, ma uit, e inca acolo, gustul de cafea, intepaturile din maini, silueta de vizavi, furnicarul de oameni care probabil nici nu o vad, frigul de octombrie si gusul acela de seara de luni.

Ma gandeam ca intr-adevar, cu o floare nu se face primavara. Dar se aduce un zambet. Macar.

Marti

Prajituri cu nuca

Trebuia sa facem prajituri. Din acelea cu nuca. Sa radem pana se facea seara si frig si ni se facea pielea de gaina la masa de sub ciresi. Sa adunam frunzele in mormane si sa sarim in ele.

Sa mirosim fumul de la focurile de frunze arse de pe strazi. Sa iti spun ca miroase iar prea tare de la maldarul de tufanele din casa si sa deschidem putin geamul.

Sa ne facem planuri cum vom pleca vara viitoare din nou amandoua la mare, vom manca pepeni si vom cumpara haine din bazarele cu tampenii.

Sa ne gandim ce vom face de Craciun, de unde vom lua brad, sa te conving sa pastram catelul de pe strada, sa ma convingi sa il facem cuiva "cadou", sa adormim si sa ne trezim de parca toata lumea e a noastra.

Trebuia sa facem prajituri. Dar eu singura nu stiu cum.

Soricarul

"Unde mi-ai ascuns soricarul?"

6 dimineata si intuneric. Incep sa caut. Sub masa, sub perne, in dulap. Ma gandeam eu ca totusi nu as fi bagat un soricar in dulap, dar, pentru orice eventualitate.

6 si 10. Inca nu apare. Si clar, imi amintesc cum l-am lasat pe undeva prin casa, aproape adormit. Ii dadusem si sa manance. Oase si struguri. Struguri nu stiu de ce si nu stiu cum a putut sa ii digere totusi.

Deci nu e.

Incep sa ma simt vinovata ca am pierdut un biet soricar care zace probabil acum undeva pe-afara prin frig.

"Pana la urma, unde l-ai pus?"

Liniste si chicote.

"Auzi, dar tu nu bei cafeaua odata asa, de dimineata?"

Doua inghitituri de cafea si brusc lucrurile devin mult mai clare.

Soricarul nu e in continuare. Normal. Probabil ca ar trebui sa fiu atenta la ce ma gandesc inainte de a adormi pentru a nu mai visa soricari ascunsi in dulap, cu preferinte culinare dubioase (struguri), si pierduti intr-un final.

Morala: In loc de buna dimineata, "unde mi-ai ascuns soricarul" e o varianta mai creativa. Plus: urmatorul caine va trebui sa fie un soricar in mod obligatoriu. De preferinta unul care nu se ascunde de buna voie si nesilit de nimeni prin dulapuri.

Strutul si corporatista

Geanta mare, aurie. Se aud periodic franturi de conversatii telefonice. Tare, tare sa se auda dintr-un capat intr-altul al biroului in care isi duc existenta peste 20 de oameni, asaltati de rezonantele infipte si blond-platinate.

"Au sunat mai multi barbati. Nu aveam cum sa-i refuz." Intelegem. Deducem ca e vorba de un eveniment. Monden, bineinteles, pe care domnsioara "stralucesc de-ti iau ochii" il organizeaza cu o fervoare iesita din comun. Ca, deh, ca noua corporatista, trebuie sa se afirme. Oricum. Cu orice pret.

Palarie cu cristale. (Probabil Swarowski daca am intreba-o. Dar mai bine nu riscam.)

Tenisi. Wow. Aurii. Ne-am linistit.

Pantaloni de trening portocalii, luciosi. Si cu dungi. Asortati cu o bluzita stramta. Ca a auzit ea ca se poarta combinatiile sport-elegant. Fashion Pitzi si-ar da acordul.

Si, la sfarsit, fauna de birou: Strutul. Cum care strut? Strutul roz, de puf, ce troneaza triumfator langa Maria Sa, Geanta aurie. Nu stiam de unde am inceput de la o vreme sa am puf roz pe haine.

Poze: nuuu... Doar cateva pene din coada sarmanului animal. Nu riscam mai mult. Geanta aurie de corporatista e grea probabil.