We see things as we are

We do not see things as they are, we see things as we are.

Mi-era dor de discutiile de dimineata de la cafea si de mersul in piata dupa fete de masa, rosii si cirese.

Cand se intampla lucruri frumoase, vrem sa ii avem aproape pe cei la care tinem. Si chiar daca azi la masa un loc a fost gol, a compensat cu o discutie (doar virtuala) cu un pahar de vin (real), la fel de spumoasa, la fel de plina de mirari, interjectii, planuri de cumparat bilete de avion, amintiri, ce mai face Blani, un an care a trecut, ca o discutie face to face de dimineata sau de seara din cafenele de pe Lipscani, so foolishly.

Ne leaga de oamenii cu care petrecem timpul mult mai multe decat ne dam seama pe moment. Nu suntem calculatoare care sa functioneze perfect, fara slabiciuni si fara erori. Sau, si asa, suntem calculatoare care functioneaza cu foarte multi virusi. Virusi ce se numesc bucurie, compasiune, grija, tristete, agitatie, imi pasa, ne pasa. Dar functionam atat de frumos cu toti acesti virusi.

Si da, zilele sunt importante. Si cele mai neinsemnate. Toate, pentru ca putem sa fim, sa facem lucruri la care in mod normal nu ne-am asteptat. In orice zi; trebuie doar sa avem putin curaj si sa credem (uneori nebuneste) in ceea ce ne dorim. Si sa vedem lucrurile asa cum suntem noi, exact asa.

Ceva, ceva timp

A trecut mai putin de jumatate de an de la ultimul post si mai bine de un an de la perioada in care scriam in mod constant. Asta pentru ca se intampla lucruri. Multe, multe.

Asa pe scurt: m-am "obisnuit" cu noul meu cartier, nu mai dau buzna peste vecinul de la 1, Helga e de fapt o tipa ok (avea si o carte in geanta - am vazut eu - si face gimnastica de la 3 ani - mi-a povestit ea). La anul o sa vina Bon Jovi si in fiecare zi cand imi amintesc ascult impreuna cu vecinii un album complet (incerc sa-i educ), am cunoscut oameni frumosi in lunile astea, am renuntat la oameni de prisos - pana la urma zic ca e echilibrata balanta), in seara asta mi s-a facut asa un dor nebun de redeschis blogul, la Grigore nu mai au Brasilian Nut de mult, prea mult timp (ce vremuri!!), intre timp am trecut peste perioada Starbucks si sunt in perioada Gloria Jeans - genial capucino duminica dimineata. Incerc sa fac o fapta buna in fiecare zi, si va invit si pe voi sa o faceti (da, pe imparte.ro, bineinteles), nu m-am lasat de fumat, dar m-am apucat de dans, am ajuns la sezonul 3 din Dr. House, ma gandesc sa fac blogul putin mai restrictiv, nu m-am lecuit de multe lucruri, mi-au ramas aceleasi tabieturi, mi-am pregatit patinele albe si genuchii pentru cazaturi pe gheata, ma bucur la fel de frenetic ca se apropie Craciunul. Voi ce-ati mai facut? :)

Ah, si mi-era dor de melodia asta, asa de dor.

Helga si lungul drum spre casa

Pe "Helga" (habar n-am cum o cheama, dar Helga i se potriveste de minune) am cunoscut-o azi, acum cateva ore, si efectele persista.

Helga ar trebui sa fie instructoarea de aerobic, dar nu i se potriveste titulatura, asa ca, mai simplu, am numit-o "profa de sport". Profa aia de sport, ca in generala, inevitabil rea, inevitabil dura, inevitabil putin mica si indesata, dar cu o energie dubios de debordanta.

O ora care se prevedea a fi relaxanta, asa ca dupa o vineri lunga la job, a devenit prima parte din "cum sa o faci pe Helga sa taca din gura sau cum sa fugi din sala fara sa te faci de ras".

M-am asezat in fata, langa ea, sperand ca eu, ca o incepatoarre in astfel de antrenamente ugicatoare (ma rog, Cardio Power), vad mai bine ce si cum. Prima remarca: "domnsioara, aici nu dansam, aici SARIM!" (aia e, trecusera doar 3 zile de la ora de salsa, imi ramasese intiparita pe retina miscarea de solduri). Merg mai departe, de data asta SARIND, ca un iepure voios (pe naiba).

A doua remarca: exact cand stiam ca nu ma vede, indraznesc sa ridic piciorul la o inaltime mai umana care sa imi permita sa-mi mai trag nitel sufletul. Gresit! Helga era langa mine, langa urechea mea, aproape peste mine, urland, fara nicio picatura de sudoare pe frunte: "Misca picioruuuuuuuul! Hai, ca se poateeee! Haaaaai!". Am miscat piciorul dintr-un instinct de aparare presupun, dupa care am picat. Definitiv. La pamant. Fara sa imi mai pese daca urla, da, sare, sau ma face bucati acolo, in mijlocul unei sali pline.

Acum nu ma mai misc si probabil ca nici maine nu o voi mai face. Iar pe Helga o voi visa la noapte, pentru ca de obicei, cand e urat afara, am si cosmaruri. Dar daca va e dor de un antrenament in cel mai pur stil militaresc, eficient (n-am ce zice) sau daca vreti sa o cunoasteti pe Helga (sa luati doua fiole de calciu inainte si sa mancati ceva), va recomand antrenamentul meu de Cardio Power. Merita!

A fost odata

Cred ca mi-era dor sa-mi ramana in minte o groaza de imagini, pentru ca apoi sa-mi revina, obsesiv, la toate cafelele din toate diminetile identice de Bucuresti:

Ploaia de sambata, asa cum nu o sa o aud niciodata de la bucataria de la etajul 1


Cei mai multi nori din lume


si aburul de dimineata, de dupa ploaie


Laica si splendoarea din iarba


Ursei, indecis ca de obicei (sa sar, sa nu sar, bine, hai ca mai bine doar ma lipesc de usa de la bucatarie poate - poate)


exista un timp pentru toate


si exista franturi de gesturi si gusturi care raman probabil impregnate pe retina noastra si care vor deveni sinonime cu "atunci cand eram mici"


usi la care nu stii daca sa bati sau sa intri


case pentru care e mereu toamna


momente de liniste si-atat

si drumuri pe care le memorezi ca la 12 ani, cand ai invatat sa mergi pe bicicleta.

Citatul de joi

"To repeat what others have said, requires education, to challenge it, requires brains."

E aiurea cand lipsesc amandoua insa.

Ajutati-o pe doamna Busuioc

Ne-am intalnit "intamplator". Una dintre acele intalniri care trebuie sa se intample. Povestea ei e trista, probabil este una dintre aceia pentru care ziua de maine se masoara in cate felii de paine va avea pe masa. Cu toate acestea, doamna Busuioc este de un optimism debordant, care m-a facut sa imi reevaluez eu insami "problemele" pe care le am.

Puteti sa o ajutati cu orice. Haine, mancare, incaltaminte, o usa noua la apartament, un aragaz nou. Sau macar cu o vorba buna, pe care ma ocup personal sa i-o transmit. Ceea ce pentru noi inseamna probabil o iesire in oras sau un pranz la birou, pentru ea este mancarea pe o saptamana sau mai bine.

Povestea ei si a intalnirii noastre o gasiti aici.

Noua spre zece

Sunt lucruri pentru care nu am stiut niciodata sa-i multumesc. Si momente pe care nu le-am pretuit indeajuns.

Intre Romana si Universitate mi-am dat seama ca mi-e dor asa cum nu mi-a mai fost niciodata, ca in bucatarie nu va mai mirosi niciodata a casa asa cum mirosea, nu imi va mai spune nimeni in felul acela "poti mai mult", nu vom mai planta rosii in aprilie, nu imi va mai spune la multi ani pe 11 noaptea, nu imi va mai face supa si nu se va mai ingijora, nu va mai uita in ce clasa eram intr-a sasea, nu imi va mai arunca partiturile, nu imi va mai vorbi in felul acela complet deosebit al nostru.

Pentru ca un an trece prea repede, dar nu am niciodata timp sa uit.

Wishful friday

Inca un caffe latte cu martipan, imi pare rau, voi ce faceti in weekend, da, vreau exact acele cizme de cauciuc, imi e somn, de ce visez baloane zburatoare, nici azi n-au eclere, bitter sweet symphony, e vineri si vreau multe chestii. Si visez de cateva zile baloane zburatoare.

Shuffle

Mi-era pofta de ceva. Habar n-am de ce. Chestii amestecate. Mi-am pus singura pereche de manusi pe care o mai gasesc in ultima vreme. Ipod-ul pe shuffle. Imi place chestia asta, niciodata nu stii ce melodie o sa urmeze.

Prima straduta printre blocuri. Prima melodie. Destinatia Mega Image. Salata si tampenii si iaurt si ciocolata. Ce aberant, plimbatul prin Carreforur mi se pare deprimant, in Mega Image insa pluteste mereu asa o chestie. Si o cutie de lapte.

Doua statii. Shuffle din nou. Scap cu viata din fata unui 4 x4 care opreste apoi langa mine. Miroase a parfum (un parfum barbatesc atat de comun incat nu mai are niciun rost) si trece fulgerator pe langa mine. Hai ca n-am patit nimic nici de data asta. Arogant si nesemnificativ ca orice posesor de 4 x 4 care duhneste a parfum si asculta ceva de la care pe mine ma doare capul.

Schimbam putin.

Prima intalnire cu el, cainele negru. Ma gandesc ca nu ar fi prea indicata o confruntare fata in fata, mai ocolesc un bloc, oricum habar nu mai am unde sunt. O duduie cu un munte de sacose vrea sa treaca pe langa mine sau peste mine. Strategic, ma dau la o parte sa ii deschid calea. Gresit! Cu ultima unduire vajnica a sacosei cu cartofi ma arunca in zapada. Oricum trebuia sa curat si pardesiul asta.

Shuffle again.

De data asta trebuie. Nas in nas cu cainele negru, noi doi, mai aproape ca niciodata. Faza cu cititul gandurilor nu merge de data asta. "Nu mi-e frica, nu mi-e frica". Nici asta. Ma gandesc rapid sa-i arunc ceva din plasele mele de la Mega Image. Ce? Salata? Iaurt? Ciocolata? Neee. Fuga.

Urmatoarea.

Aprind o tigara. Imi face cu ochiul o banca plina de zapada, dar il vad. A treia oara fata in fata cu cainele negru care ma urmareste ar fi mult prea mult. Imi mai iau un bulgare in spate (maine chiar duc pardesiul la curatat) si ma indrept, triumfator, spre casa.

Shuffle pentru ultima data.

Intru in scara blocului si simt doua perechi de ochi atintite dupa mine. "Da, sunt vecina de la etajul unu." Ar trebui sa port o pancarta ca sa evitam toate privirile dubioase din fiecare seara. Si nu, nu e nevoie sa vii dupa mine pana unde se termina scarile. Cainele Hap ma priveste furios si disperat, imi place combinatia asta, deci ii deschid usa amical pentru o masa calda si un somn fara latraturi la parter.

Daca stau sa ma gandesc bine, habar n-am de ce imi era pofta. Nici salata, nici iaurt, nici ciocolata. De fapt aveam in cap o combinatie dubioasa de melodii. Inca de dimineata. Si vroiam sa ma plimb asa, nitel, ce de fiecare data, fara motiv.

Cu cine stai la masa?

Azi ma intreba cineva daca as sta la masa cu un om sarman. Raspunsul meu a fost da. Raspunsul lui a fost nu, deoarece l-ar deprima.

La cateva ore diferenta, reusesc sa ma pierd pe o strada pe care am fost ani de-a randul. Singurul care s-a oferit sa imi raspunda, politicos, la intrebarea "cum ajung la Iancului" si sa imi si arate scurtaturi pe stradute a fost un "om amarat". Genul acela de oameni care, in prima instanta iti inspira un amestec de repulsie, mila si teama. Dar care sunt mult mai binecrescuti decat multi altii cu un statut privilegiat. Genul acela de oameni care iti zambesc in timp ce vorbesc cu tine, asa cum doar putini mai fac asta azi. Oameni dupa care ma uit zilnic pe strada, in magazine, in metrou, in troleibuz si care ma binedispun instantaneu.

Raspunsul meu e in continuare da, eu chiar as sta la masa cu un om amarat, pentru ca stiu ca as avea atat de multe chestii de invatat de la el.

P.S. Aseara am visat ca ma prindeau controlorii (desi am declarat sus si tare ca de azi inainte voi merge numai pe jos) si ca tineam in brate un caine mare si negru.

N-are legatura.

E aberant doar cum reusesc sa ma ratacesc pe strazi pe care credeam ca le cunosc atat de bine.

Niste fursecuri?

Da. Deci un ceai de sunatoare si niste fursecuri cu nuca si un hamac si niste vara si niste blachita si niste cafenea si nitel vant. Si daca se poate la pachet. Acum. Urgent. Are cineva?

Calator ocazional cu card multiplu

De cand am trecut la "resedinta de iarna", am renuntat la vechi obiceiuri / tabieturi / vicii printre care si mersul zilnic cu metroul, ascultat muzica intre basarab si piata victoriei, socializare fortata de aglomeratie. Imi lipsesc.

Aveam nevoie de o schimbare si am gasit: de mai bine de o luna m-am declarat fan al mersului pe jos. Doua statii zilnic, dus si intors, tocmai bine sa ma trezesc dimineata si sa imi spal creierul seara.

Pana intr-o dimineata fatala, cand zapada de afara si, mai ales, o fata dubios de binevoitoare a vanzatoarei de bilete m-au determinat sa imi fac un card RATB. Am zis ca vreau 4 bilete, m-a intrebat duios daca nu vreau totusi un card, m-am uitat la ea, era PRIMA vanzatoare de bilete politicoasa, am zis da. Si m-am ales cu un card Multiplu pentru calatori ocazional.

Zic ca e ok, aia e, sunt calator ocazional de azi. N-a mai fost insa la fel de ok cand am inceput, ca prin minune, sa ratez toate autobuzele, sa mi se inchida toate usile in nas exact cand ziceam "gata, l-am prins, ma sui", sa adorm in statii cate 20 de minute. Si n-a mai fost deloc ok, cand, ca o incununare a perioadei mele de calator ocazional posesor de card multiplu, am tras prima cazatura, in cea mai mare balta, in fata usilor inchise in nas ale autobuzului, cu cardul meu multiplu imprastiat pe jos alaturi de continutul divers ce ma insotea: hartii, agenda, telefoane, una bucata creion dermatograf, 3 pungi de pufuleti.

Experienta mea de calator ocazional cu card multiplu a luat sfarsit mult mai devreme decat preconizam. Mie mi-aduce ghinion, clar. Deci, donez card multiplu, pentru cine se simte asa, intr-un fel anume "ocazional". Are si bonus: 3 calatorii gratis :d