Lucruri in care cred

M-a intrebat cineva zilele trecute care sunt lucrurile in care cred. Erau prea multe, eu prea obosita astfel incat sa ii raspund. Plus ca intotdeauna vreau sa spun mai multe decat spun si intotdeauna scriu mai multe decat vreau sa scriu. Nici de data asta nu ma voi dezminte.

Cred in deznodaminte fericite, precedate de puncte culminante nu la fel de fericite.

Cred in ceilalti mai mult decat trebuie, dar nu o sa ma schimb niciodata.

Nu cred in lucruri imposibile, dar ador sa le fac sa se intample.

Cred in prima noapte de decembrie in care ninge si in prima dimineata de august in care simt miros de toamna.

Cred in intuitie si in lucrurile pe care le fac fara motiv.

Cred in frumusetea lucrurilor care nu se demodeaza niciodata.

In acestea si multe altele, bineinteles. La fel de vag, bineinteles.

Cat de incapabil esti?

Ii vezi zi de zi in metrou. Mai plictisiti sau mai agitati, mai mult sau mai putin banali. Acum cateva zile, inainte sa imi beau chiar cafeaua de dimineata, am aflat ca se cred undeva deasupra noastra. Am zambit.

Nu puteam sa fac altceva, ca nu bausem cafeaua.

Am promis totusi o replica si niciodata nu ma pot abtine. La fel cum nu ma pot abtine sa nu imi sara in ochi zi de zi diferitele lor "manifestari de superioritate".

Tipul intelectualului frustrat: este de obicei la costum, bine calcat, la dunga (inca putin si aproape ii iesea), obligatoriu poarta ochelari si servieta in ton cu costumul. Daca mai asorta si sosetele cum trebuie, mai-mai ca la capitolul fashion ii dadeam un 8. Sta cu nasul bagat in Bussines Magazine si nu vede ce se intampla in jurul lui. Pe naiba. Se uita cu coada ochiului si aproape ii tremua ochelarii pe nas. Deh, frustrarile.

Tipul necomunicativ: nu schimba o vorba si doar se uita. Te analizeaza. Are o privire putin pierduta, putin indiferenta, putin acra. Explicatia: supradoza de personalitate. Si superioritate.

Tipul "unde esti mami?": nu il condamn ca inca mai are nevoie de ingrijirea materna. Ma gandesc doar la sarmana fiinta de langa el, care abia isi mentine echilibrul, si asa precar, in aglomeratia din metrou, fiind nevoita sa suporte si greutatea lui. Hmm, probabil nu vedea bara din fata pe care putea sa se sprijine. La fel, exces de putere. Si vedere slaba pe timp de noapte.

Tipul "ce pica": Zambeste fiecarei persoane de sex feminin care urca in diversele statii. Are mare succes la Piata Victoriei, unde concentratia de femei din vagonul de metrou inregistreaza o crestere fulminanta. Imi venea sa-i zic: "Stai, domle, are 50 de ani, fii si tu mai selectiv".

Tipul "ia-ma cu tine": iti arunca priviri luuungi pe toata durata calatoriei, presarate pe alocuri cu un zambet. Se ridica, se indreapta spre usa diametral opusa, doar pentru a trece pe langa tine. Aproape ca isi unduieste si soldurile. M-a depasit la faza asta. Mai-mai ca o femeie. Nu am alte cuvinte decat "Keep going, baby!"

Nu sunt feminista convinsa si, apropo, chiar imi place sa fac ciorba! (de la ciorba pornind intreaga discutie). Nu am nimic ca ei sa se creada deasupra. Am vrut doar sa sesizez "diferentele de nivel" si sa explic ca acest "deasupra" poate avea multiple sensuri si semnificatii.

Nobody knows it but me

Like a clown I put on a show....

I carry a smile when I'm broken in two.....

These four walls closing more every day....

Fara nicio relevanta.

24. Pentru ca merit

24 de motive sa fiu fericita si tot atatea sa nu. 24 de idei bune si tot atatea mai putin bune. 24 de minute de asteptat tramvaiul, putin mai multe de iritare. 24 de da-uri si tot atatea nu-uri.

24 de secunde sa imi dau seama ca imposibilul este totusi un cuvant in vocabularul limbii romane, tot atatea secunde sa realizez ca e cazul sa invat despartirea sa in silabe.

24 de optiuni si 24 de solutii. 24 de minute de gandire. 24 de lucruri inutile. 24 de minute efectul unei cafele cu prea mult lapte, 24 de minute de frig.

24 de secunde sa gasesc un fluture pe care il caut de mai bine de o saptamana. 2 secunde pentru a ma indragosti de un parfum si 4 pentru a-mi trece.

24 de plecari si 24 de intoarceri. 24 "sclipiri" de curaj si 25 de "nimic". De ce? Pentru ca merit.

Oamenii de sambata dimineata

Sunt oameni pe care ii stiu de mai bine de zece ani si care imi inveselesc fiecare dimineata de sambata. Nu stiu multe despre ei, nu ne vedem des, ci doar pret de jumatate de ora, in fiecare sambata dimineata, uneori si duminica, la aceeasi ora.

Batrana cu sticlele de bors - de la covrigii calzi din Ajunul Craciunului, care ii incalzeau mainile inghetate pe sticlele de bors si perechea de manusi verzi de lana, a devenit una dintre persoanele obisnuite ale conversatiilor de sambata dimineata. Plus ca am acum suficiente sticle de bors incat sa gatesc pentru o armata de oameni.

Omul cu merele - imi place un anumit soi de mere, foarte dulci si parfumate. De cativa ani, aduce numai astfel de mere, iar eu ii sunt bineinteles clienta fidela. Discutii despre vreme, despre recolta de anul acesta si... super oferta pentru "fetita cu bluza rosie": mere, piersici si prune, toate la pretul modic de 1 RON.

Vanzatoarea de la paine - a plans cu mine cand mi-am pierdut cainele si in noaptea urmatoare a lipit afise in toata piata si in parc. Nu i-am putut multumi niciodata indeajuns. Imi povesteste despre toti cateii pe care ii duce la veterinar si care apoi se "muta temporar" la ea, totul degenerand in cele din urma intr-o dragoste iremediabila fata de patrupedele dornice de afectiune.

Florareasa - nu rezist in fata unui buchet de flori bagat in nas si a rugamintilor fierbinti de a-l cumpara. A stiut ea acum cativa ani si mi-a prins "slabiciunea". De atunci ajung acasa cu lista de cumparaturi aproape intacta, dar cu cel putin 3-4 buchete de flori. Bineinteles, 2 dintre ele gratis.

Batranul cu tufanele - sta intr-un colt, ferit de tot haosul pietei sambata dimineata. In fiecare toamna aduce buchete enorme de tufanele legate cu fire de lana colorata. Fiecare conversatie dureaza aproximativ jumatate de ora, nu conteaza ca deja mai am un buchet de flori in mana, imi mai da unul asa de dragul tuturor toamnelor in care am stat la taclale. In lipsa de flori, aduce botosei de lana pentru copii. Am acasa 5 perechi. Diferite modele si culori.

Si, pe langa toate "achizitiile" mele din fiecare sambata dimineata, strang in fiecare saptamana atat de multe imagini, povesti si promisiuni ca data viitoare merele vor fi la fel de inmiresmate, florile la fel de frumoase, borsul in aceleasi cantitati impresionante, ei la fel de prezenti, eu la fel de prezenta.

Here I go again

Din lipsa de somn, si, mai ales, datorita invaziei de muzica veche din ultimul timp... here I go again.



A nu se asculta dupa 12 noaptea. Dispare instantaneu orice urma posibila / eventuala de somn. Aduce buna-dispozitie, energie si melancolie. Mai ciudat chiar decat o cafea bauta la aproape 1 noaptea.

Zapada contra cost

Din seria m-am plictisit de normalitate, simt din nou mirosuri suspecte in jurul meu. Daca acum aproximativ 2 luni imi mirosea a toamna, iata ca de data aceasta este mai grav: imi miroase din nou a iarna. In birou.

Si cum obsesiile intotdeuna merg de minune combinate, am cautat ceva care sa semnifice exact unde as vrea sa fug acum.



Cu marea se poate rezolva. Luna trecuta m-am imprietenit cu personalul de Constanta si cu ploaia din Costinesti. Cu zapada nu stiu insa ce o sa fac. Nu mai am rabdare si gata. Stiu ca pentru toate lucrurile bune trebuie sa astepti, dar eu nu sunt de acord.

In concluzie.... "Caut zapada, in stare naturala, cat se poate de alba, in cantitati enorme, de preferat undeva la mare. Nu am bani sa o platesc inca, poate in rate. Dupa ce scap de cele deja existente, bineinteles. Ofer insa "aducatorului de zapada" recompensa. Ce? Nici eu nu stiu inca... Dar poate cine stie."

Pink Martini anytime

Au pornit din Portland si au ajuns in lumea intreaga. Mai nou si la noi, pe 27 octombrie. Au popsit si in calculatorul meu, cu toate albumele, incepand de la "Symphatique", albumul de debut, "Hang on Little Tomato" si recentul "Hey Eugene".

Despre Pink Martini, pianistul si fondatorul acestora, Thomas Lauderdale, spunea ca este asemeni unui musical hollywoodian al anilor '40-'50 caruia i s-a adaugat insa o perspectiva foarte moderna.

Modern sau nu, nu mai conteaza. Pot spune doar ca Pink Martini merge ascultat oricand: cand am chef de muzica sud-americana, de music hall sau lounge. Si daca mai pun si faptul ca si lectiile de dans se potrivesc de minune cu piesele de pe "Hey Eugene", am obtinut combinatia perfecta. Ar mai merge doar un Martini. Sec.



Mai multe despre concertul Pink Martini de pe 27 octombrie, cititi aici.

1973

Ea e "de vina" pentru aceasta melodie :)

"I would call you up every saturday night
And we'd both stay out 'til the morning light
And we sang, "Here we go again""

New York Vertical sau perspectiva inaltimii

Fotograf pentru Vogue, Cosmopolitan sau Beau Arts, la asta se rezuma cam tot ce auzisem pana acum despre el. De curand am descoperit insa ca Horst Hamann nu inseamna numai atat. Inseamna mai ales "New York Vertical", un photo book cu si despre New York, pur si simplu fascinant. O alta perspectiva asupra New York-ului, o multime de unghiuri si "puncte de vedere" toate avand ca punct de referinta verticalitatea.


Pasiunea sa de mai bine de 20 de ani pentru Manhattan si elementele arhitecturale ale acestuia se reflecta perfect in fiecare fotografie, o opera de arta in sine. Perspective dramatice si ametitoare ce parca au la baza o formula matematica, scot la iveala un New York altfel decat mi-l inchipuiam. Foarte impersonal. Si tocmai asta imi place, deoarece imi da posibilitatea de a-mi pune amprenta imaginatiei mele exact asa cum doresc.

Secret garden

"To that place where you can't remember
And you can't forget"

Cele doua versuri le retin de fiecare data din melodie. Nu imi amintesc de ce.

Doar o data pe an

Cafeneaua actorilor era unul dintre locurile mele preferate. Era locul in care beam de obicei sangria si caffe latte (prietenii stiu de ce) si din care uitam sa plec. Azi in schimb nu am mai uitat, ci dimpotriva mi-am amintit destul de rapid. Se pare ca desi am imbatranit, (a se citi m-am maturizat:) vigilenta este inca la cote bune.

Trecand peste sangria excesiv de acidulata de aceasta data, Salata Act II cu foarte multa.... salata si muzica deprimanta, locul chiar e acceptabil. Daca stai foarte bine cu auzul, se poate sa te descurci si sa auzi ce iti zice vecinul de vizavi. Oricum, a fost o proba atat pentru auzul cat si pentru corzile mele vocale. (S-ar putea ca muzica sa mi se para mie deprimanta, in fine, nepotrivita cu un loc foarte galagios unde se presupunea ca vom fi extraordinar de veseli. De obicei imi place astfel de muzica.)

Punctul forte al serii: cocktailul Mai Tai, delicios, cu foarte mult mango. Am zis sa fac o exceptie in aceasta zi. Pana la anul promit ca nu se va mai intampla.

Si cum Cafeneaua nu ne-a satisfacut din punctul de vedere al dispozitiei noastre ce inregistra cote ingrijoratoare si in continua scadere, am incercat un... loc, a carei denumire nu o mai stiu (nici nu e prea bine sa mi-o amintesc) langa Curtea Sticlarilor si Lucky 13. Stiam ca acolo se dansa tango odata, deja ma entuziasmasem. Dar nu.... Saptamana trecuta... seara rock'n roll. Buna, mai ales dupa o anumita varsta. Azi doar seara.... rock. Imi place de obicei, dar de data asta a fost prea mult. Am reusit sa ne strecuram cu greu si sa scapam de cetele infierbantate de oameni ale caror plete nu cred ca stiau ce insemna cuvantul "foarfeca".

Ultima optiune pe seara de azi, Valea Regilor. Narghilea. Offf, nu imi place sa fumez asa ceva. In primul rand ca nu stiu cum se fumeaza, in al doilea rand are un gust foarte ciudat. Si ma mai laudam ca imi place cea de pepene galben. Pepene galben aiurea...

Finalul: goana dupa taxi la 12 noaptea, in ploaie torentiala, bineinteles fara umbrela, bineinteles imbracata de vara, ca deh...

Concluzia: e bine sa te maturizezi, dar cu masura, doar o data pe an. Presupun ca vor urma lungi seri petrecute in casa in care voi reflecta intens asupra maturizarii mele cu un an si o ploaie in plus.

Pe 11, la 20 si ceva

Ma gandeam ca ar fi trebuit sa realizez mai multe intr-un sfert de secol care tocmai a trecut. Dar azi nu o sa ma simt vinovata. Incep de pe 12 incolo. Nu sunt nici macar mai buna, nici macar mai rea.

Am castigat prieteni si am pierdut prieteni. Am spart cani de cafea si mi-am cumparat altele.

Mi-am achizitionat una bucata caine din cauza caruia nu mai dorm noptile si sunt recalcitranta dimineata, una bucata masina care inca nu functioneaza (dar va functiona cu siguranta.

Am invatat ca o cafea varsata si zambetele provocate sunt mult mai importante decat doza zilnica de cofeina.

M-am apucat de fumat si ma urasc pentru asta. Am experimentat cum e sa fii pe propriile picioare si m-am rafuit cu fulgerele in vara asta la mare.

M-am certat si m-am impacat cu oameni dragi. Dupa fiecare cearta mi-a parut rau. Am devenit dependenta de Gregory's si Brasilian Nut. Am renuntat si m-am reapucat de lectiile de pian.

Am invatat sa dansez si am provocat timp de 2 luni o stare teribila de buna dispozitie in sala de dans. (Nici acum nu inteleg de ce).

Mi-am dat seama ca cele mai frumoase lucruri se intampla atunci cand te astepti mai putin. M-am simtit vinovata si neputincioasa fata de toti oamenii care nu au putut sa imi ofere ceea ce ar fi vrut.

Am invatat sa apreciez pana si cele mai mici lucruri frumoase care mi se pot intampla zilnic. Florile cumparate din statia de metrou, cafeaua fierbinte de la Mac (desi nu e extraordinara), pauzele de fumat cu multa lume si buna-dispozitie.

Am regretat fiecare vorba aruncata in vant in schimul catorva secunde de orgoliu.

Nu mai sunt dependenta de dulciuri. Crema Finetti nu se pune.

Mi-am dat seama ca imi este incredibil de dor de tortul cu crema de ciocolata si rom pe care mi l-a facut cea mai draga persoana din lume timp de 22 de ani. Nu am riscat sa incerc si eu asa ceva, desi mai am reteta in caietul ei cu coperte rosii si urmele degetelor mele.

Mi-am dat seama ca ma impresioneaza prea multe lucruri, un telefon de la multi ani dat cu o zi inainte, un zambet de multumire, o fisa de cafea atunci cand raman fara, un om pe scaunele din fata de la metrou, o vorba buna atunci cand imi vine sa arunc totul, o incurajare, o cafea in plus, un an in plus.

Stiam eu ca imbatranesc. Asta e un semn. Devin prea "impresionabila".

Stuck on you

Din categoria obsesii muzicale ce nu par sa se mai termine.



Sunt mai vechi (atat melodia cat si obsesia) si ma urmaresc amandoua la fel de mult.

Cirese si pachete de biscuiti

Imi dadea pe vremuri cirese. Coapte, printre grilajul gardurilor de fier. Pe atunci acea casa imi dadea o senzatie de spaima amestecata cu curiozitate si interes. Imi era teama de ce se afla in dosul gardurilor, imi era teama de femeia impunatoare, cu fata arsa de soare, ce nu se potrivea deloc in decorul Bucurestiului de acum aproape 20 de ani.

Foarte rar, imi zambea. Acel zambet, aproape imperceptibil. Buzele ii ramaneau nemiscate. Nu deschidea niciodata poarta si nici macar nu stiu cum isi dadea seama ca sunt in fata casei ei. Imi intindea un pumn de cirese printre gard, ma chinuiam sa nu le scap, nemaicontand ca ma zgariam in gardul de fier. Si asta s-a intamplat ani de zile. Cu timpul, nu am mai vazut-o. De fapt, nici nu m-am mai oprit in fata casei ei. Nu a mai existat nici ciresul, nici curiozitatea, nici frica.

Azi in schimb pentru prima data am vazut-o din nou. Poarta era deschisa. In spatele gardurilor in care imi inchipuiam un peisaj ingrozitor, e doar o casa batraneasca de piatra. Si o femeie brusc imbatranita. Care zambeste.

Nu stiu daca sa ma apropii sau nu. Dar zambeste in continuare. Un zambet atat de dezarmant incat nu rezist. Stiu ca nu mai are cirese, stiu ca nu mai am 5 ani, si totusi... Ma strange de mana si zambeste in continuare. Urmeaza povesti despre toti oamenii la care a tinut si s-au dus, si-a amintit pana si de cainele pe care i-l lasasem la poarta si fugisem, de groaza cu care o priveam.

Da, stiu, am crescut. Stiu, si mie imi lipsesc toate persoanele dragi pe care le-am pierdut. Da, si ciresele. Rosii. Si delicioase. Ii e frig si urat in casa intunecoasa. Stiu. Eu dorm cu lumina aprinsa. Vrea sa moara. Si zambeste. Eu nu prea pot. Ii intind un pachet de biscuiti, in amintirea cireselor de altadata. Zambeste in continuare. Iar eu fug in continuare, ca si inainte. De data asta insa, nu mai simt nici frica, nici curiozitate, nici interes. Ma simt doar neputincioasa.

Looking for the summer

And still I stand this very day
With a burning wish to fly away
Im still looking, looking for the summer



De dimineata incercam sa ma mint ca nu e atat de frig afara si doar mi se pare mie, ca nu ploua si nu bate vantul, ci e doar aerul conditionat uitat deschis. Se pare ca azi am avut probleme cu imaginatia. Nu functiona.

Am remediat imediat situatia cu.... nici nu mai stiu cate cafele cu lapte, muzica veche si zambete.

Turn around bright eyes

364 de zile pe an nu imi place aceasta melodie. 1 zi pe an o ador. Si asta pentru ca se intampla de cativa ani sa se nimereasca sa o ascult mereu in aceasta perioada, cand mai adaug un an.

"Turn around, every now and then I get a little bit restless and I dream of something wild
Turn around, every now and then I get a little bit helpless and Im lying like a child in your arms
Turn around, every now and then I get a little bit angry and I know Ive got to get out and cry"

Probabil ca au fost zile din cele 365 in care m-am simtit asa.

Lectia de vals si incredere

Initial era "Nachtanz" - dansul noptii, si era dansat de catre taranii din Alpii din partea sudica a Germaniei. In timp a devenit "Deutscher" sau "Laendler", ultima varianta fiind practic la originea valsului vienez de azi. Mult timp a fost considerat "dansul interzis", fiind pentru prima data cand partenerii aveau voie sa se atinga.

Si pentru mine a fost "interzis" o anumita perioada de timp, in care nici in ruptul capului nu ma puteam obisnui cu masura de 3/4, intoarcerile la stanga urmate atat de rapid de intoarcerile la dreapta, de "left whisk" si pozitia din dansurile standard ce mi se parea atat de rigida incat ajunsesem sa ma simt ca turnul din Pisa ce sta sa cada.

Am indurat ora dupa ora, m-am tot mintit ca voi reusi pana la urma, m-am impiedicat, am schimbat 3 parteneri de dans carora le-am lasat urme "consistente" pe pantofi si care probabil nu mai zambesc asa de mult cand ma vad, m-am imbufnat, am luat-o de la capat si in cele din urma am abordat o atitudine impasibila: "lasa ca ma pricep mai bine la alte lucruri, nu e mare scofala". Dar ma macina.

Ieri am inregistrat insa prima victorie. Mica ce-i drept. Am renuntat la pozitia "turnul din Pisa ce sta sa cada" si la incercarile mele involuntare de a-mi conduce partenerul - ce sa fac, nu sunt eu vinovata ca ei nu stiu sa conduca cum trebuie o femeie.

"Trebuie sa te lasi sustinuta de mana stanga a partenerului si sa cambrezi partea superioara a corpului, pastrand contactul la nivelul soldurilor." Nu mai spune, imi venea sa ii zic instructorului. Hai ca asta e buna. In primul rand, partea cu sustinutul cu palma stanga mi se parea dubioasa. Si cea cu contactul soldurilor si mai dubioasa. In fine. Sa zicem ca de data asta ma voi lasa condusa.

Hai sa vedem ce se poate intampla. Sa cad? Nu ar fi prima data. Am reflexe destul de bune si ma ridic repede. Sa rada "expertii in vals" de mine? Au avut destul timp pana acum.

Mda, si a mers. Mi s-a spus ca am avut incredere. Asa o fi. Oricum a fost un pas important si o "intoarcere la stanga" pozitiva. Voi miza de acum inainte si pe factorul incredere. Se pare ca da roade.

Soferul meu preferat la jumatate de pret

E trecut de 70 de ani si merge zilnic cu un microbuz care se clatina din toate incheieturile, asemeni unui carusel stricat. Are pe bord pliculete de calciu si magneziu (deja simt ca vorbim aceeasi limba) si, in ciuda faptului ca au fost dimineti in care nu m-a "vazut" in statie si m-a lasat sa astept inca vreo 20 de minute urmatoarea masina, este soferul meu preferat.

M-am gandit initial ca la 70 de ani e normal sa aiba probleme cu vederea, ca mainile sa ii tremure putin pe volan, doar cat sa imi dea palpitatii pana ajung in urmatoarea statie.

Asculta muzica simfonica in masina (dimineata la 7 e o adevarata minune sa auzi asa ceva), spre indignarea calatorilor cu un bronz evident si de durata (pot sa jur ca nu au folosit autobronzant).

Iar azi problemele cu vederea i s-au accentuat in mod ingrijorator. Urc ca de obicei in masina plina ochi, ma sprijin pe trepte sa imi asigur cat de cat un centru de stabilitate efemer oricum. Ma pregatesc sa platesc. Surprinzator, imi da restul mai mult decat de obicei. Ma uit cu o privire mirata, la care vine si raspunsul: "Lasa ca esti si tu mica, nu pot sa iti iau atatia bani. Hai ca poate te grabesti la scoala."

Bun. In primul rand, n-a inceput inca scoala. In al doilea rand, are grave probleme cu vederea. In al treilea rand... ahhh, cat de bine a picat remarca cu "esti si tu mica" chiar cand incepeam sa ma panichez de apropierea datei fatidice in care mai imbatranesc cu un an. Si de fapt, mi-a placut intotdeauna sa merg dimineata la scoala. Mi-a placut sa fiu mica. Si au inceput sa imi placa brusc si microbuzele, muzica simfonica la 7 dimineata si trepidatiile haotice ale caruselului pe patru roti.

Pasi de cha-cha in China Town

O combinatie fericita intre Mambo si Rumba, cha-cha-ul a aparut la inceputul anilor 50. Acorduri de jazz, ritmuri de mambo, miscari senzuale de rumba si trupele din Havana de acum mai bine de 50 de ani... mai-mai ca imi doresc sa ma fi nascut pe-atunci. Lasa ca ma fac eu mare (vorba unei bune prietene) si ajung sa vad Cuba asa pe indelete, cum imi doresc.

Pentru ca ma obsedeaza de cateva zile, m-am documentat si am aflat de la ce vine de fapt denumirea de "cha-cha". Am gasit chiar mai multe variante: de la sunetul scos de clopotele din Haiti (si acolo vreau sa ajung, macar sa aud clopotele), de la sunetul scos de pantofii femeilor cubaneze in salile de dans, de la "chacar" (arborele de cacao) sau "char" (ceai).

Cha-cha-ul este un dans rapid, iar numaratoarea "1-2-3-cha-cha" este deja celebra. Mi-a rasunat si mie in minte timp de o saptamana de cand am invatat prima coregrafie de cha-cha. De fapt ma trezesc cu ea in minte, iar in metrou o sa ajung sa numar in curand statiile 1-2-3-cha-cha. O sa urc treptele pe ritm de cha-cha. Si inevitabil o sa ma impiedic pe ritm de cha-cha.

Pentru cei care vor incerca vreodata cha-cha-ul, cateva sfaturi: nu incercati niciodata pentru prima data cha-cha cu un partener chinez foarte entuziasmat si inflacarat de "vraja cha-cha", de pantofii lui cei noi care bocane si terifiat de ceasul din sala care anunta ca ora de dans este pe sfarsite.

S-ar putea sa aiba urmari nefaste: febra musculara timp de 3 zile, pantofi distrusi (in incercarea de a-l domoli, ahh, dar nu l-am nimerit) si parerea de rau ca nu am invatat niciodata cateva cuvinte mai "expresive" in chineza. Sau japoneza, ce-o fi. Nu am fost in stare sa il "identific". Eram prea atenta la 1-2-3-cha-cha si la miscarile strategice ale tocurilor.