Barbatii si spalatul pe cap

Sunt femeie si ma apuca uneori acea pornire de "do anything crazy". M-am limitat doar la o vizita la un salon destul de cunoscut din Bucuresti. Vroiam doar un tuns. Atat. Se pare insa ca primesc mereu bonusuri. La pachet. Incluse. Amuzante. Depinde.

El. Probabil ca e tentant la inceput si plictisitor dupa sa speli femeile pe cap in fiecare zi, de mai bine de 20 de ori. Genul acela aranjat, cu ochelari, daca l-as fi vazut pe strada as fi putut baga mana in foc ca nu se ocupa cu asa ceva. In fine. Ma aseaza pe scaun. Confortabil. Chiar prea confortabil. Conversatie banala. Urasc sa vorbesc tampenii la coafor. Doar tunde-ma si taci. Conversatia in alta parte.

Vorbeste incet si apasat. Imi da cerceii jos. Cat tupeu. Sampon pe baza de plante, bambus, masca de par sau balsam? Doamne, mai rau ca o femeie. Doar sampon. Ce-o fi, atat.

Deja aprofundam aspectul "hai sa o spalam pe cap pe Simona". Miscari usoare dar puternice in acelasi timp, priviri lungi si zambete. Nu stiu daca sa ma simt ca la coafor, la stomatolog, la masaj sau la intalnire.

Devine incitant. Ma sfatuieste sa imi las capul in palmele lui. Nice. Dar nu stie ca pentru asta trebuie sa am tone de incredere. Nu o fac nici macar cu stilistul, nici cu stomatologul. Discutii despre horoscop, shopping si chestii pe care le vorbesti in general cu cea mai buna prietena. Dar nu, eu o fac cu tipul care ma spala cu atata dedicatie pe cap.

Deodata, intru in panica. Ma uit in jur. Chiar e un salon in care doar ma tund, da? Sigur nu am ajuns in alta parte, nu? De la ceafa, mainile lui ajung la jumatatea spatelui meu. Cazuse sampon, trebuia sa il clateasca. Si daca tot era acolo, putin masaj se gandea ca nu strica. Mai am putin si adorm. Privirile pe sub ochelari si mainile puternice ma trezesc insa. Ma uit la ceas. Aproape o ora. Damn, cam atat imi ia sa ma spal pe cap toata saptamana, dar in fine.

Uit cerceii, uita sa nu zambeasca. Se pare ca exista o legatura puternica intre barbati si spalatul pe cap al unei femei. Kind of sexy think. Sau mai bine zis, isi facea doar job-ul. O politica de marketing buna, n-am ce zice.

Hey there you

Nirvana

Atat de cald incat nu stiu ce sa fac cu hainele de pe mine. Atat de multa lume, incat e mai indicat sa raman cu ele pe mine. Si totusi... Parca...

Aproape 1 noaptea si nici strop de vant. Cateva masini, la intervale de zece minute. Miros de mare. Atat de aproape. Incat nu pot sa vad. Doua motociclete si mirosul de sosea si peste 150 kilometri la ora. Imi place mirosul asta. Si totusi...

Mi-e pur si simplu pofta. Sau dor. Nici eu nu stiu. Uneori ajungem sa le combinam atat de bine. Din doua chestii simple si perfect normale iese o pornire nebuneasca pe care o povestesti pe inserat la o tigara, cu ochii larg deschisi si mainile nelinistite.

Nu mai incercasem pana acum. Nebunia necunoscutului. Iluzia lucrurilor neincepute.

Mi-e pur si simplu pofta. Sau dor. Nirvana.

Ca doi necunoscuti carora nu le pasa de urmari si de judecati pline de frustrari, ne-am aruncat unul asupra altuia. Fara sa conteze maine, de ce, cum sau pentru ce. Doar Nirvana. Cel mai bine la 1 noaptea, cu miros de mare, nisip pe maini si briza in par.

Mi-era si dor si pofta. Si tot. Imi place. Prea mult. Periculos de mult.

Si cel mai mult cu praline.

Ne reindragostim iremediabil de fiecare data

Ora 6 dimineata. Miroase a zi de sambata care nu incepe prea bine. Fara ceas. Fara curent. O cafea fara zahar. Vama veche. "Trebuie sa va spun, dar mi-e rau dor de mare..." Se aude de la vecini, la ora 6 dimineata. Alti nebuni ca si mine. Uite de ce nu ma simt eu singura.

Ora 7. A doua cafea. Curios, nici urma de somn. Cateva tricouri, o pereche de blugi, ochelarii de soare, o fusta, un prosop, o geanta. "Gata, vezi ca plec." "Ai innebunit?" "Eu? Dintotdeauna."

Ora 7.20. Taximetristul care asculta bossa-nova la ora asta matinala. "Si zici ca pleci la mare?" Eu, cu un zambet urias: "O, da." "Pe ultima suta de metri, nu?" Ca de fiecare data. Fumam o tigara si imi ureaza drum bun.

Microbuzul plin. Gasesc un loc. O cafea proasta la pahar de plastic. Printre picioarele mele se impleticeste ceva. Sper sa fie doar un caine. Ma calmez. Era doar o aratare patrupeda infometata. Impartim 4 napolitane cu ciocolata, cateva priviri si intentia lui Patrocle de a ma musca la final. Ciudat modul in care unii isi demonstreaza afectiunea.

Si marea. Si eu. Ne reindragostim iremediabil de fiecare data. Genul acela de relatie in care nu trebuie sa dam socoteala pentru ca ne ajung fericirea si nebunia momentului.

Si golful. 2 mai. Nisipul fierbinte, singura pereche de papuci care inevitabil se rupe, drumul pe soseaua fierbinte in picioarele goale, cateva claxoane plictisite, talpile arse de soare si pline de nisip, papucii rupti intr-o mana. Cat de greu poate sa fie sa fii fericit uneori?

Taraba cu nimicuri. Cateva coliere de scoici, o pereche de cercei albastrii, reducerea "dramatica" de pret. Eram prima si cea mai meticuloasa clienta. O ora cu mainile adancite in nisipul de margele, coliere si bratari. De parca amestecai gandurile cuiva incercand sa gasesti ceea ce vrei.

Cerceii probati in oglinda motocicletei din golf. Cerceii si bestia. Vantul si mirosul de nisip ud. Marea si o pereche de picioare goale.

Doar fericirea si nebunia momentului.

Just one left

Momente de dimineata

Fiecare in parte are o privire anume. Si fiecare ma face sa incetinesc pasul in mod diferit. Imi place sa le ascult povestile si sa le zic cateva cuvinte. Au reactii diferite.

Uneori imi strang mana, alteori se uita la mine cu o privire care ma urmareste apoi toata noaptea, alteori privesc pur si simplu in jos si schiteaza un gest cu capul, putin intr-o parte.

Pentru cativa ditre ei am devenit partenerul zilnic de discutii. La aceeasi ora, la aceleasi guri de metrou. Uneia dintre ele ii plac florile. Avem, odata la cateva zile. Alteia, pateurile de la patiseria de pe partea stanga. Cele cu caise in special. Avem, de cele mai multe ori calde.

Batranului de la Victoria ii place doar sa stea de vorba. Si nu primeste nimic. Cel putin nu de la mine. Si nu am inteles niciodata de ce. Intre doua metrouri, imi povesteste cat de greu ii e sa adoarma uneori. Stiu.

Uneori, primeste doar ciocolata. Care de fiecare data se intampla sa fie Milka. Cu lapte. Lucrurile simple ar trebui sa fie cele mai bune. Iar momentele simple cele mai gustoase.

Habar nu am cum ii cheama. Le stiu insa povestile. Mai triste sau mai previzibile, mai ciudate sau mai lipsite de sens.

Probabil ca momentele simple se intampla mereu, in fiecare dimineata. Doar ca nu reusim sa le vedem uneori prea bine. Sau poate ca dimineata suntem mai orbi ca de obicei.

Cora vrea acasa!

Dupa ce a stat o vreme in fata birourilor noastre, si-a gasit temporar o stapana. Acum "s-a mutat" din nou in vechea casa, insa ii lipsesc afectiunea si grija unui camin adevarat.

Cora are aproape 7 luni, 11 kilograme, deparazitarea si vaccinurile facute, multa blanita si multa iubire pentru viitorul stapan.

My Blueberry Nights

So what's wrong with the Blueberry Pie?

Intreba adorabila Norah Jones. Am incercat sa vad si eu pana la final what's wrong with the blueberry pie / My Blueberry Nights.

Primul film in engleza al lui Wong Kar Wai (In the Mood for Love, Hong Kong Express) si o alegere inspirata de a o distribui in rolul principal pe Norah pentru care My Blueberry Nights constituie debutul cinematografic.

Desi la inceput mi s-a parut genul de film in care toate se desfasoara mult prea lent si parca auzeam mereu pe fundal sunet de ploaie, intr-un final mi-am dat seama ca tocmai asta e farmecul. My Blueberry Nights e genul de film de vazut seara tarziu sau dimineata devreme, pe ploaie, si neaparat cu ceva de baut langa.

Scenariul e relativ simplu. Jeremy (Jude Law) are o cafenea in New York. Si o placinta cu afine atat de geniala incat nimeni nu o vrea. Doar Lizzie, intr-o seara, dupa ce afla ca iubitul o insela.

So what's wrong with the Blueberry Pie?
There's nothing wrong with the Blueberry Pie, just people make other choices.

Totul se repeta pana in momentul in care Lizzie se hotaraste sa traverseze America in cautarea iubirii. Nu o va gasi, dar se va regasi pe sine. Si pe Jeremy, in aceeasi cafenea, la 300 de zile distanta dupa ultima placinta cu afine mancata in aceeasi cafenea.

Nu stiu ce mi-a placut mai mult. Probabil cateva replici memorabile, atmosfera de ploaie a filmului, Jude Law fumand in fata cafenelei, sarutul din final sau Natalie Portman in Jaguar-ul decapotabil gonind pe autostrada pustie.

Probabil cate putin din toate. Sigur Jude Law si sigur replicile:

"Ii placeau cheile si asfintiturile. Se pare ca mai mult asfintiturile. Incat s-a pierdut pana la urma intr-unul dintre ele."

"De ce pastrezi toate cheile? N-as putea sa le arunc, daca as face asta ar insemna ca acele usi se vor inchide pentru totdeauna si nu sunt eu in masura sa decid asta, nu?"

"Mi-a luat aproape un an sa ajung aici. Pana la urma nu este asa de greu sa traversezi strada, depinde insa cine te asteapta de cealalta parte."

"Cateodata ne bazam pe oameni ca pe o oglinda care ne arata si ne spune cine suntem."

Intr-un final, dupa o ora si jumatate, am gasit si raspunsul... There's nothing wrong with My Blueberry Nights... E doar un film adorabil ce merita vazut.

Love shack, baby!

Cand ai dansat ultima data pe scaunul de la birou fara sa iti dai seama?

Eu ieri. Sper ca nu a observat nimeni. Melodia e de vina.

So... Bang bang bang on the door baby! Love Shack, baby Love Shack!

Cupa presei la cantat in Hard Rock Cafe

Prima editie la care merg si, surprinzator, prima impresie buna. Exceptand juriul putin neobiectiv. Dar trecem peste. Era de la caldura, de la bere sau de la urechile dlui Marcel Pavel obisnuite cu anumite tonalitati similare tonalitatii vocii sale. Care, sincer, ma calca putin pe nervi.

Impreuna cu vechii prietenii de la acasa.ro am asistat la o editie in care nu ma asteptam sa vad / aud ca lumea chiar canta bine in presa romaneasca. La capitolul organizare, din start doua plusuri: locatia aleasa, Hard Rock Cafe, in care ma simt ca acasa de fiecare data si recitalul Iris din final. Fara cuvinte.

Fetele de la revista Joy au avut o dilema - "Voulez-vous couchez avec moi?". Nu stiu daca le-a raspuns cineva nici pana acum. Au castigat insa locul doi pentru... prezenta scenica. Valentin Tomescu de la N24 si Metallica au fost pe gustul meu. Iar premiul pentru libertatea de exprimare binemeritat.

Chiar daca nu a castigat vreun premiu, John a castigat toate aplauzele noastre sincere. Cover-ul dupa Savatage - "Sleep" a sunat parca mai bine decat originalul. Si mi-a dat exact aceeasi stare ca atunci cand ne canta "Too many tears" in birou dupa ora 6 sau la mare, la orice ora.

So delightful unusual

Ploua si ti-ai uitat toate lucrurile de neuitat la mine. Am grija insa.

Podurile de duminica

O cafea cu lapte in centrul vechi si o dupa-amiaza de duminica. Linistea aceea. Nu are ce sa se intample rau. Calcam usor pe podurile de lemn. Stiu ca daca se rup, nu vom mai gasi drumul inapoi.

Mai e putin si se insereaza. Cateva picaturi de ploaie. Miros de praf si de piatra veche. Chelnerul care se uita ciudat. Toate gandurile care se invart la fel de ciudat.

Podurile de la intoarcere. Oare de ce ne e frica de fiecare data de ceva ce ar putea sa ne raneasca?

Ma joc cu degetele de la maini asa cum face un copil sa adoarma. Sunt mai treaza insa ca niciodata.

Podurile din spate... Am stiut mereu drumul, in caz ca te ratacesti...

Over a cup of coffee

Imi spui ca e racoare. Si sa am grija cand ma urc pe scarile de lemn ud. Stii doar ca nu ma pot abtine. Miroase a vara, a apa si a tei. Caldura de mai devreme si ciocolata prea dulce, mainile cu care ma joc si nu stiu ce sa fac. Scarile inalte. Ametesc putin.

Si habar n-am de ce.

Over a cup of coffee...

Se amesteca ciudat doua parfumuri. Trei de fapt. Mai e si vara printre noi, cu noi, langa noi. Pantofii care ma bat. Baloanele agatate la geamuri de la o nunta trista. Fara muzica, fara oameni fericiti. Doar cativa greieri si broastele de pe trotuar de care ma sperii de fiecare data.

Si habar n-am de ce.

Over a cup of coffee...

De sus de pe scari se vede ceata. O simt prin fiecare por al pielii. Si mi-e cald. Nu mai am aer. De parca nu am mai dormit de mult timp si am inchis ochii brusc 5 minute. Si ametesc putin. De fiecare data.

Si habar n-am de ce.

Over a cup of coffee...

Fusta albastra

Ne-am uitat amandoua la ea cateva luni. Si la tricoul acela de pe raftul de sus, ingramadit intre zeci de umerase. Si nu ni le puteam permite pe-atunci. Dar era obiceiul nostru, in fiecare zi, dupa servici, sa intram in magazinul fermecat si sa ne uitam. Inspectam pretul de fiecare data, poate doar-doar. O invarteam pe toate partile. Da, era frumoasa. Si albastra. Si ne-o doream amandoua.

La un moment dat ne gandeam cum ar fi sa punem bani amandoua si sa o purtam cu randul. Asa ne ramaneau bani pentru cafelele / ceaiurile de weekend de la Grigore.

Mi se pare ca a trecut o eternitate de atunci. Si mi-e dor. Mi-e dor de zilele in care numaram maruntii la metrou pentru pufuleti. Si uneori imi mai dadea ea. Acum urasc sa merg cu taxiul.

Mi-e dor sa ma uit la fusta aceea albastra. Doar sa ma uit, nu sa o cumpar. Acum nu mai are niciun farmec sa intru, singura, si sa cumpar si fusta si tricoul.

Mi-e dor sa ii povestesc topaind prin baltile de pe strada ultimele tampenii facute cu o seara inainte, de tramvaiul 55 dupa care alergam desi eram amandoua convinse ca dupa tramvaie si barbati nu se alearga niciodata. Acum nu mai are niciun farmec drumul singura pana acasa in masina.

Mi-e dor de vremurile cand eram fericite cu atat de putin. Si de fusta aia albastra la care ne holbam in fiecare seara in cursul saptamanii dupa ora 6. Si pe care nu am avut-o niciodata.

Like there's no tomorrow

Doar o zi. De ce? Vezi ca nu am mai gasit ciocolata. Nu vreau altceva. Ploua deja de o ora. Nu, si poate ca

o sa intelegi vreodata.

De ce am pierdut metroul? Ma doare scaunul acela de fier rece. De ce nu vezi? La pagina 24, 24, acolo se intampla toate. Nu ai cum sa le opresti. Poate

o sa poti vreodata.

Nu mai sunt nici tigari. O cana de cafea, atat. Stiu, nu mai am voie. Trebuie sa plec. Toate lucrurile imi par inconstient de diferite. Trebuie sa le gasesc pe ale mele. Poate

o sa pot vreodata.

Disappear

Sus, pe teatru

Sus, pe teatru. Racoare. Lumina aceea de jumate zi, jumate noapte. Zarva. Miros de cartofi prajiti. Nu au cafea.

Came in from a rainy Thursday on the avenue...

Parca adie a mare. Sau poate a ramas undeva in gand. Din ce in ce mai frig. Am nevoie de o cafea mai fierbinte decat toate dupa-amiezele de vara indurate pana acum.

There's an ordinary world, Crazy, some'd say...

Sus, pe teatru. Trei randuri de scari. Urcate pe lumina, coborate pe intuneric. Drumul intotdeauna e pavat... cu seri de inceput de iunie. Femeia din lift. Mereu imi arata drumul. I se incurca degetele printre ghemele de ata colorata. Verde si rosie.

Somehow I have to find...

Sa ma descalt si o cafea. Atat. Sau poate nu. Inca putin din vantul ciudat cu gust de vara. Din ce in ce mai frig. Aceleasi scari, aceeasi pasi, alte miscari de maini. Adie a mare, stiam eu... acolo, sus, pe teatru.

Uneori e bine sa fugi...

Pentru unele lucruri nu exista limite. Doar inceputuri.



Cu ea am inceput dimineata. In miros de trenuri si linistea de dimineata din gara.



Mi-e somn. Trenul care nu mai ajunge. Doar 2 ore de somn. Senzatia de somn pe dinafara si agitatie pe dinauntru.



Campurile cu maci. Un greiere si o cana de cafea rece. Miros de mare. Asa de departe de tot. Uneori e bine sa fugi.



Cu el am impartit un apus de soare. Nisip pe nas si mirare in gand. De ce suntem dependenti de anumite lucruri?



Ora trei. Putina ameteala. Acelasi miros de mare. Prin toti porii. Starea de nu imi pasa. Pentru unele lucruri trebuie sa visezi doar.



Ora 10. Perfect de departe si interzis de frumos. Liniste. Cu ea am incheiat seara. Si fuga.

Chiar, uneori e atat de bine sa fugi...