Pascal

Pe Pascal l-am cunoscut ieri in fata unui ghiseu, la o coada infernala. Mi-a povestit despre benzina, avioane, sotia lui care este cea mai frumoasa femeie din lume si de ce ii tremura atat de tare mainile. Pascal era o figura cel putin ciudata in toata adunatura de oameni nervosi si frustrati din fata ghiseelor. Calm, cu un fes albastru si, mai ales politicos.

Si uite asa am ajuns in dilema aceea pe care o urasc. Vrei sa ajuti un om si nu stii daca nu il pui mai rau intr-o situatie jenanta.

"4 lei, taxa de timbru, atat aveti de plata."

Mi-am zis ca ce-o fi o fi, poate nu o sa accepte, poate o sa se simta umilit. A acceptat, a zambit, si mi-a multumit pe tonul acela politicos si totusi foarte afectuos, asa cum faceau oamenii odata demult.

Si la fel ca odinioara, Pascal mi-a sarutat mana la plecare.

Pascal are 83 de ani iar maine este ziua lui. E fericit pentru ca sotia lui este inca cea mai frumoasa femeie din lume pentru el.

Mie mi-a insesninat ziua. Daca il veti intalni vreodata pe Pascal, e bucuros si doar sa stai de vorba cu el. Iar eu chiar il cred ca sotia lui e cea mai frumoasa femeie din lume. Pentru ca e iubita neconditionat, de mai bine de 50 de ani, iar lucrurile astea sincere, din inima, nu se demodeaza niciodata.

78 de ore si 24 de minute

Ma scot din sarite zilele in care toate sunt pe dos. Imi dau cu usa de la masina peste degete, am parte de schimbari de planuri de la o ora la alta, imi gestionez cu calm (aparent) existenta paralela si, desi ar trebui sa am mai mult timp liber ca niciodata, e marti si visez cu ochii deschisi la "vineri seara", cand declar nefunctionale timp de 2 zile toate variantele online de comunicare: mailuri, messenger, orice.

Imi plac la nebunie insa cele 2 zile in care sa ma uit pe pereti, sa ma trezesc (la 8 cand inca nu e lume pe strazile mele), sa ma uit de 3 ori la aceeasi taraba in piata, sa cumpar dovleci si marar, (bine, poate si un tricou sau un fular daca imi pica ceva cool in mana), sa vorbesc cu Blachita si sa ma uit la cele mai penibile emisiuni la televizor.

Imi ador existenta aia simpla, in care toate reperele sunt legate de cand se lumineaza si cand se intuneca afara, de ora la care mananca cainii, de inserat si de frig, cand cel mai bun loc de pe pamant e in pat cu zambit si paturi, cu fursecuri mancate sambata seara si adormit usor.

Marti, la 17.36 insa, mi se pare ca mai e o eternitate pana atunci. Mai sunt o groaza de chestii de oameni mari de rezolvat, un morman de lucruri pe hold, o lista fara sfarsit de "sa rezolvam azi". Inca 78 de ore si 24 de minute.

Imi iubesc dulapul

In dimineata asta m-am trezit cu un dulap in cap. La propriu. In minutele alea dinainte de cafea, lucrurile sunt mai instabile si isi pierd echilibrul. Sau ma aflu eu unde nu ar trebui.

Dar m-a lovit de am vazut soarele asta si aerul straveziu si senzatia de "poti fi fericit indiferent de cate lucruri ti s-au intamplat pana acum".

Probabil ca sunt chestiile acelea simple despre care de fapt am tot aberat pe blogul asta de aproape 2 ani. Alea cu sa bei cafea in locuri frumoase (o prefer pe-aia din gara sau de-acasa de pe veranda), sa mergi descult, sa te plimbi cu metroul de la un capat la altul fara niciun scop, sa vorbesti cu un strain pe strada doar pentru ca e trist, sa porti sosete de doua culori doar pentru ca nu le gasesti niciodata perechea, sa vezi partea buna in orice tampenie care ti se intampla (si chiar exista, in absolut orice), sa te bucuri cand poti sa faci pe cineva sa zambeasca asa, aiurea-n tramvai, cum imi place mie.

Eu imi iubesc dulapul, chiar daca acum e dezmembrat. M-a facut sa vad mai bine soarele asta straveziu de azi, sa mai imi pun o cana de cafea, sa ies in pijamale pe veranda si sa zambesc aiurea-n tramvai.