Ce-am facut anul asta

Am baut impreuna cafeaua la 5 dimineata, chiar daca dupa aceea s-a carat fara nici cel mai mic resentiment. Aia e, nu ii port pica.





Mi-am pus serioase intrebari referitoare la statutul meu social. Nici pana acum nu am "fost in stare" sa imi iau un telefon "ca lumea".




M-am indragostit. Iremediabil si cumplit si in fiecare zi de diferite "persoane".

Am dat un interviu. E cu martieni, blogosfera feminina si de ce (nu) ai avantaje ca femeie in lumea blogurilor.


Am inceput un mic ghid de animale urbane. De fapt, am pus bazele unei mici gradini zoologice online. Eu o mai numesc ograda mea virtuala. Struti (urbani), cocosi (de elita), gaste (de birou), castori (galesi).


Am pus intrebari lunea, voi ati raspuns, eu promit sa le reiau la anul.

Am scris jurnalul unei superficiale si am lansat dictonul "maioneza pe dublu cheesburger e buna pentru deprimare". Bine, nu e pe deplin verificat, da' la mine chiar functioneaza.

Am aflat de ce (nu) e cool sa fii femeie, mai ales isterica sau infometata.

Am marturisit ca ma dau in vant dupa scrumbia la gratar din Vama, gramatica, Pina Colada si caini si am stat de vorba cu doi chinezi intr-o patiserie.

Adica ma rog, de-astea marunte, de-ale casei.

Socializare de casa noua

Deci, cum ziceam, m-am mutat. Locuri noi, oameni noi, ca la astia ma uit in primul rand. Si am zis ca e timpul sa incep socializarea.

Asadar...

Episodul 1:

Prima zi, seara, chei noi, nu mai tin bine minte numarul apartamentului. Ma iau doar dupa magazinul din colt. Scot cheile, intra perfect, dar totusi nu se deschide. Insist. De vreo 3-4 ori. Deja ma enervez, incep sa sun la usa, apoi sa bat. Ma dor mainile. Intr-un final, se deschide. Un domn respectabil in pijamaua lui clasica la mare moda prin anii 80, ma priveste asa, dintr-o parte, cum nu-mi place mie. "Aaaa, caut un apartament, dar nu mai stiu numarul si... nu, nu cred ca e asta". O iau in directie opusa, gasesc apartamentul MEU de la numarul 15 (bine ca nu e 24), ma inchid bine in casa ca sa nu se razbune mai tarziu domnul cu pijamaua din anii 80 si inchei primul episod de socializare.

Episodul 2:

Piata Sudului, o groaza de troleibuze cu numere dubioase de care nu am mai auzit pana acum. Eu il caut pe 74. Vine, urc, evident dupa o statie nu stiu cum, dar nu mai era 74 (si jur ca era 74 cand m-am suit). Cobor impreuna cu o doamna cu multe sacose, ca si mine, trecuta de 60 de ani. Se pare ca mereu am lipici la varstele astea mai inaintate. Ne lamentam impreuna ca am gresit autobuzul, o luam la goana spre statia lui 74, mai scapam o sacosa pe gheata, mai vorbim de niste sarmale de Craciun.

"Statia de dinainte de intersectie, stiti care e?" "Acolo cobor si eu." Evident, aceeasi strada si acelasi bloc cu mine (ala cu magazinul in colt). Inchei cu bine si cel de-al doilea episod de socializare, mult mai pasnic de aceasta data, cu urari pentru cele mai bune sarmale. (doar ca eu habar n-am sa le fac, dar, ma rog, trebuia sa ma ridic la inaltimea conversatiei).

Si concluzia (sau ce am invatat noi pana acum, din primele zile din noua locatie): de tinut bine minte numarul apartamentului in care stai, nu purta pijamale din anii 80 decat daca au dungulite mai subtiri si albastre, invata macar ce se pune in sarmale in caz ca esti fortat de imprejurari sa iti dovedesti talentele culinare.

Si nu intra NICIODATA peste necunoscuti in casa incercand sa le fortezi usa (poate doar daca stii sa canti frumos un colind ceva).

Hei, o sa imi fie dor...

E, intr-un fel, cel mai trist post de pe blog. Si nu ar fi indeajuns pentru cate ar trebui sa spun.

E un moment in care trebuie sa iau hotarari, sa accept schimbarile si sa pornesc din nou de la zero. Nu singura, pentru ca ar fi fost mult prea greu.

Intotdeauna m-am atasat foarte mult de oamenii pe care i-am cunoscut de-a lungul vietii. Nu mi-a pasat daca am fost judecata pentru asta, in final, cele mai importante lucruri sunt acelea pe care le ai in suflet cand esti doar tu cu tine, nu ceea ce gandesc altii ca ar fi bine sau nu. Si, desi poate parea dubios, da, am reusit sa ma atasez si de femeia care vinde mere, cea care vinde bors, florareasa din colt, domnul care vinde cele mai dulci mere din tot Bucurestiul. Ii stiu de ani de zile, am crescut langa ei, o sa-mi lipseasca foarte mult.

M-am atasat de locul pe care l-am numit pana acum "casa". Desi las in urma un sac intreg de amintiri triste, stiu ca o sa imi lipseasca ingrozitor de mult bradul din curte, gaina pe care o ridicasem la rangul de animal de casa, trandafirii, fiecare colt in care am plans sau am fost fericita, fiecare miros, toate amintirile legate de ei, cei care nu mai sunt, fiecare ecou al pasilor lor pe care mi se pare ca ii mai aud inca in fiecare zi pe inserat.

Cu toate acestea, atunci cand simti ca nu mai poti continua asa, cand te apasa mult prea mult ceea ce s-a intamplat in trecut, e cazul sa incepi totul din nou. Si, chiar daca o sa fie primul Craciun departe de tot, o sa fie probabil primul Craciun cu adevarat fericit. Probabil ca asta mi-am dorit cel mai mult.

Si da, e un post trist... dar e si un inceput fericit. Chiar daca imi va fi cumplit de dor de tot ceea ce las in urma.

Pascal

Pe Pascal l-am cunoscut ieri in fata unui ghiseu, la o coada infernala. Mi-a povestit despre benzina, avioane, sotia lui care este cea mai frumoasa femeie din lume si de ce ii tremura atat de tare mainile. Pascal era o figura cel putin ciudata in toata adunatura de oameni nervosi si frustrati din fata ghiseelor. Calm, cu un fes albastru si, mai ales politicos.

Si uite asa am ajuns in dilema aceea pe care o urasc. Vrei sa ajuti un om si nu stii daca nu il pui mai rau intr-o situatie jenanta.

"4 lei, taxa de timbru, atat aveti de plata."

Mi-am zis ca ce-o fi o fi, poate nu o sa accepte, poate o sa se simta umilit. A acceptat, a zambit, si mi-a multumit pe tonul acela politicos si totusi foarte afectuos, asa cum faceau oamenii odata demult.

Si la fel ca odinioara, Pascal mi-a sarutat mana la plecare.

Pascal are 83 de ani iar maine este ziua lui. E fericit pentru ca sotia lui este inca cea mai frumoasa femeie din lume pentru el.

Mie mi-a insesninat ziua. Daca il veti intalni vreodata pe Pascal, e bucuros si doar sa stai de vorba cu el. Iar eu chiar il cred ca sotia lui e cea mai frumoasa femeie din lume. Pentru ca e iubita neconditionat, de mai bine de 50 de ani, iar lucrurile astea sincere, din inima, nu se demodeaza niciodata.

78 de ore si 24 de minute

Ma scot din sarite zilele in care toate sunt pe dos. Imi dau cu usa de la masina peste degete, am parte de schimbari de planuri de la o ora la alta, imi gestionez cu calm (aparent) existenta paralela si, desi ar trebui sa am mai mult timp liber ca niciodata, e marti si visez cu ochii deschisi la "vineri seara", cand declar nefunctionale timp de 2 zile toate variantele online de comunicare: mailuri, messenger, orice.

Imi plac la nebunie insa cele 2 zile in care sa ma uit pe pereti, sa ma trezesc (la 8 cand inca nu e lume pe strazile mele), sa ma uit de 3 ori la aceeasi taraba in piata, sa cumpar dovleci si marar, (bine, poate si un tricou sau un fular daca imi pica ceva cool in mana), sa vorbesc cu Blachita si sa ma uit la cele mai penibile emisiuni la televizor.

Imi ador existenta aia simpla, in care toate reperele sunt legate de cand se lumineaza si cand se intuneca afara, de ora la care mananca cainii, de inserat si de frig, cand cel mai bun loc de pe pamant e in pat cu zambit si paturi, cu fursecuri mancate sambata seara si adormit usor.

Marti, la 17.36 insa, mi se pare ca mai e o eternitate pana atunci. Mai sunt o groaza de chestii de oameni mari de rezolvat, un morman de lucruri pe hold, o lista fara sfarsit de "sa rezolvam azi". Inca 78 de ore si 24 de minute.

Imi iubesc dulapul

In dimineata asta m-am trezit cu un dulap in cap. La propriu. In minutele alea dinainte de cafea, lucrurile sunt mai instabile si isi pierd echilibrul. Sau ma aflu eu unde nu ar trebui.

Dar m-a lovit de am vazut soarele asta si aerul straveziu si senzatia de "poti fi fericit indiferent de cate lucruri ti s-au intamplat pana acum".

Probabil ca sunt chestiile acelea simple despre care de fapt am tot aberat pe blogul asta de aproape 2 ani. Alea cu sa bei cafea in locuri frumoase (o prefer pe-aia din gara sau de-acasa de pe veranda), sa mergi descult, sa te plimbi cu metroul de la un capat la altul fara niciun scop, sa vorbesti cu un strain pe strada doar pentru ca e trist, sa porti sosete de doua culori doar pentru ca nu le gasesti niciodata perechea, sa vezi partea buna in orice tampenie care ti se intampla (si chiar exista, in absolut orice), sa te bucuri cand poti sa faci pe cineva sa zambeasca asa, aiurea-n tramvai, cum imi place mie.

Eu imi iubesc dulapul, chiar daca acum e dezmembrat. M-a facut sa vad mai bine soarele asta straveziu de azi, sa mai imi pun o cana de cafea, sa ies in pijamale pe veranda si sa zambesc aiurea-n tramvai.

Strada sfintilor

Am inghetat de frig pe strada Sfintilor, am visat bomboane fondante, dar dimineata mi-am dat seama ca le gasesc cel mai aproape doar la cofetaria Liliana si ploua.

Am fumat prima "tigara de iarna", cand iti ingheata buzele si mi-am dat seama ca inca mai exista o mercerie ca pe vremuri la mine in cartier unde au "andrele numarul trei" si gheme de lana.

Cred ca de fapt asta fac oamenii cand afara uita sa inceteze ploaia.

Schimbari

De ieri...




Si de azi.

Patiseria

Am stat de vorba azi cu doi chinezi intr-o patiserie veche in care toate merdenelele au acelasi gust, de praf.

Despre cum sa nu tradezi niciodata increderea celui de langa tine. Despre minciuni si dezamagiri, despre cum sa nu ii dai niciodata unui om caruia ii plac prapastiile o pereche de role.

Am mai mancat o merdenea si ne-am uitat cum curge aerul ala de toamna afara.

La Marita

La Marita acasa era livada cu cirese. Ma rog, avea un singur cires, dar care pentru mine era cat o livada. In iunie stiam ca daca astept cuminte in fata gardului de fier, o sa primesc sigur doi pumni de cirese. Apoi a venit si Bombonel, cainele alb si tantalau pe care i l-au furat tiganii intr-un an cu tot cu ciresele din pom.

Au trecut multi ani de atunci. O vedeam tot mai rar la poarta, dar ii mai duceam cozonaci, paine si portocale in fiecare iarna, inainte de sarbatori. Era unul dintre oamenii sub ochii carora am crescut si ne lega ceva, nici eu nu stiu bine ce. Poate ciresele alea bune.

Azi, din senin, am aflat ca nu mai e. Am intrat in curtea cu alee lunga si umbroasa, am trecut pe langa toiagul ei de lemn sprijinit de cires si mi-am luat la revedere. Si mi-am dat seama ca a fost unul dintre acei oameni care pleaca de langa noi incet, fara sa lase in urma aproape nimic.

De toamna

Caii mei verzi

Caii mei verzi de pe peretii mei bej nu m-au parasit nici anul acesta, deci vreau sa le multumesc pe aceasta cale pentru faptul ca au fost alaturi de mine timp de 28 de ani.

Ma intreb daca atunci cand o sa implinesc varsta "fatidica" de 30 de ani o sa ma mai gandesc si o sa mai scriu despre ei. Adica da, despre caii verzi, peretii bej, etc. Habar n-am, dar stiu sigur ca 2 ani de azi inainte imi voi permite in continuare luxul sa aberez, sa imi petrec timpul cu exact acei oameni care nu uita exact acele lucruri, o sa mai haladui ceva timp prin Cafenea, o sa mai mananc floricele pana mi se face rau, o sa mai vorbesc dimineata cu cainii si o sa mai lalai aiurea cand fac mancare.

Si, pe naiba, la 28 de ani ma simt mai mica decat anul trecut pe vremea asta, la 18. Se trage de la caii verzi. Pe bune!

Arabela

Arabela a ajuns pe la noi de aseara, dar n-a vrut sa intre. Asa ca a stat toata noaptea in salcamaul de la poarta si a asteptat. Dimineata, cu onorurile de cuviinta, a intrat glorios in curte si a incercat si ciresul. I-am explicat, in detaliu si cu parere de rau de ce nu poate sa stea tot timpul la noi si ce "certuri monstruoase" ar putea aparea intre ea si ceilalti 3 locatari de origine canina. Cred ca a inteles.



E pufoasa, are culoarea norilor de ploaie si ii place, momentan, Whiskas cu pui. Daca o vreti, Arabela promite sa toarca linistita si sa va iubeasca pe limba ei pana la sfarsitul vietii. Mi-a zis mie!

1948 de mailuri

Suntem niste cutii care inmagazineaza stari.

1948 de mailuri. Coincidente absurd de contondente. La un moment dat ne oprim si vrem sa vedem ce e in urma. Eu m-am oprit si am vazut:

Foi de matematica, articole, trebuie sa imi trimiti pana joi, hai la mare, vreau ACUM struguri, crezi ca va ateriza avionul daca ninge tot asa pana vineri, omul de zapada de la Poiana Brasov, iti aduci aminte cand ne inchideam in dulap, hai pana la iancului pe jos sa iau si eu ceva de mancare, cu ce ne imbracam diseara, nu, ai inebunit, da, stiu, minti, vii in pauza la cafea, elefantul indian, la ora asta imi asum responsabilitatile, latra usor, ma apuca cu mainile de fular, on my own terms, raport 7-11 ianuarie, Hotel des Grands Hommes, pisica de pe acoperis, raspunde odata la mailul asta, sper sa iti placa,nu e cine stie ce, contul tau a fost creat si trebuie activat, conversatie imaginara de seara, link foarte important, your personalized aura reading, ce-ti mai fac pantofii white coffee, astept confimarea ta, cosmeticele MAC, vantul de la 11 noaptea si inghetata de pepene galben de la Spring, you'll be alright now sugar, Whitesnake si tigara fumata pe bordura, o dimineata cu miros de inceput de iulie si o seara cu miros de sfarsit de septembrie, dupa aurel, adriana si ciorba, doar un nenorocit de abonat vodafone, comanda dumneavoatra a fost expediata, casa de la Sirnea, bere de ziua lui cata, urasc sa imi zici salut, update profile, welcome to anyvite, deci mergem toti, da, hompage, nu, nu se simte mai bine, te sun eu, gata, lasa-ma in pace, cum sa te trezesti dimineata, da, da, da, struguri din aceia care iti lasa multa apa in gura, vedem maine.

Cum ziceam, suntem niste cutiute de stari.

Si uneori ramanem deschise.

Un fel anume

Intr-un fel anume, total aiurea, nu stiu sa conduc.

Mecanismul masinilor de cuvinte

Exista un parc. Probabil ca pentru fiecare exista, la un moment dat, un parc. In care incepi sa visezi. Fluturi mari si albi si leagane care scartaie. Mirosul de noapte si de trotuare dupa ploaie, umbrele copiilor care si-au julit genuchii in dupa-amieze de vara pe aleile lui.

Exista un parc ce memoreaza imagini, cuvinte, ferestre deschise, usi in spatele carora se afla salvarea ta. Cuvinte pe care nu le-ai spus. Din frica de a nu se transforma in fantome albe care te vor bantui in fiecare zi de ianuarie.

Exista un parc cu gradina aceea, odata minunata, din spate. Unde culegi trandafiri salbatici din care faci dulceata. Unde inveti sa invarti masinaria din care fabrici cuvinte nespuse. In fiecare noapte, cineva are grija de tot: de cuvinte, de gesturi, de vise, de uitare.

Pana intr-o zi.

Pastrezi tot in urma si reinveti sa uiti sa invarti masinaria din care fabrici cuvinte nespuse. Pana la urma, toate masinariile au acelasi principiu.

L-am aflat.

Pina colada, Nina si patul

De la Movieaddicted citire, n-am cum sa scap:

o floare: florile de camp;
un anotimp: vara;
o luna: decembrie;
o culoare: gri;
un animal: caine, evident, trei chiar;
o piesa vestimentara: din nou evident, o rochie;
un fruct: pepene;
o piesa de mobilier: pat;
o melodie: he, he... asta, asta si asta;
un videoclip: clar asta;

un obiect: cana de cafea;
un instrument muzical: pianul meu vechi si dezacordat;
o persoana apropiata: pai cea mai apropiata, nu? :)
un copac: salcamii de la poarta sau plopii vara in august cand bate vantul la mare;
un vers: "I'll be the water when you get thirsty, baby / When you get drunk, I'll be the wine
un oras: paris, da' nu cand ploua ca e deprimant;
o persoana publica: nu-mi plac;
un fel de mancare: scrumbia la gratar din Vama Veche;
o carte: Zapada - Orhan Pamuk;
un super-erou: exista?:))
un fenomen: daca e meteo, sunt mai multe: cand bate vantul vara sau ninsaoare de decembrie;

o masina: a mea;
o parte a corpului: pai daca e a mea, sunt picioarele, daca e a altuia, e o alta poveste si nu este potrivita cu continutul acestui blog;
un personaj de film: Manuela - "Todo Sobre mi Madre";
un film: Volver;
un loc: plaja din Vama Veche sau poienita de la Sirnea;
o cladire: camera in care dorm;
o leguma: vinetele;
un telefon: ma rog, aici risc sa creez o disputa, deci ma abtin. sau nu?
o bautura: pina colada sau riders on the storm din hard rock;
ceva dulce: tot in afara de bezele si de ciocolata alba;

un obiect de exterior: hamacul;
o materie: gramatica si chimia din scoala generala si materialul ala moale si pufos al halatelor de baie:)
un serial: Medium;
o piesa de teatru: Comedia norilor;
un nume: Nina;
un gest: o privire sigura pe sine fara a fi aroganta;
un parfum: Givenchy - Very Irresisitble;
o ora: ora din zi in care pot sa ma uit pe pereti linistita;
un an: 2008.

Hai sa vedem mai departe ce zic si Montecore si White Shadow.

Strutul urban

Este un animal mai complicat, as putea spune. Pentru ca are caracteristici imprumutate de la mai multe specii. Mie imi place sa ii zic strutul complex.

Trebuie sa recunosc ca nu mai intalnisem pana acum specia asta, asadar am tratat-o cu ceva prudenta si curiozitate. Vazusem eu un strut cand eram mica la ZOO, dar de atunci perceptiile mele s-au alterat mult, si o crescatorie de struti undeva in creierii muntilor la Sirnea. Dar aceia nu mi-au placut. N-aveam la mine suficiente batiste pentru nas astfel incat sa ma apropii de ei fara a deceda prin intoxicatie olfactiva.

Deci am zis ca strutii reali nu-s de mine, mai bine sa cercetez un strut urban.

Si uite ca stutul meu urban n-a intarziat si a aparut intr-o zi, gales ca o fata mare la maritat, in fata ochilor mei avizi de cercetari in domeniul animalelor urbane.

Cum recunosti un strut urban:

1. Uneori se infoiaza ca un paun, dar ii trece rapid la prima ploaie sau la prima rafala de aprecieri nu tocmai pozitive din partea celorlalti.

2. Daca se supara, isi transporta jucariile (in cazul nostru, gadget-urile), si tusti la groapa cu nisip (colt de birou)

3. Daca iti spune un lucru si se intampla exact opusul, esti clar in fata unui strut urban.

4. Vrea sa para mai bataios ca o ceata de elefanti infuriati. Dar brusc isi da seama ca n-are cum si alege varianta defensiva "nu raspund la telefon".

Ce poti face cu un strut urban:

Cel mai bine il scoti din gramada de nisip in care isi afunda capul cand greseste, ii explici ca natura nu l-a facut nici elefant nici paun, astepti cateva minute sa vezi daca a inteles. Cel mai probabil e sa nu aiba niciun efect planul tau de trezire a unui strut urban; in acest caz, ii nivelezi cu miscari calme gramada de nisip la loc si il inviti politicos sa isi reia locul "de frunte" in cadrul animalelor urbane.

Sometimes things...

...are just perfect,


she said.

Papusile de carton

Am observat in utlima vreme ca sunt inconjurata din ce in ce maimult de astfel de papusi de carton. Care, in fond, nu au saracele nicio vina in afara materialului din care sunt construite. Cartonul acela care la prima ploaie curatatoare de spoiala si luciu, le transforma intr-o masa uniforma si plata care nu mai seamana deloc cu ce pareau ele odata a fi.

Si papusile astea de carton au gasit conditiile prielnice de dezvoltare in vremurile prezente. Le poti intalni peste tot, incepand de la oameni simpli si pana la adevarate „vedete” ale mediului in care activeaza.

Cum o recunosti:

1. Este mereu foarte activa. Trebuie sa se remarce sub orice forma in ceea ce face.

2. Este obsedata de imaginea personala.

3. Traieste pentru remarcile pozitive ale celor din jur. Daca intr-o zi lumea s-ar afla in incapacitatea de a-i mai recunoaste „valoare”, ar muri de ciuda.

4. Considera ca cea mai mare inventie de la aspirina incoace sunt retelele sociale.

5. Deficiente in folosirea limbii romane. Foarte multe papusi de carton din ultima vreme s-au prins ele, dragele, cum sta treaba cu gramatica si vocabularul si si-au format un set de fraze sigure pe care le folosesc in orice context. Se numeste „setul de siguranta al papusii de carton”. Dar daca le bagi nitel in alt domeniu decat cel in care se „remarca”, ai stricat toata combinatia.

6. Orgoliul. Cred ca asta trebuia sa fie primul pont in recunoasterea ei. Decat sa te pui cu orgoliul unei papusi de carton, mai bine iti iei un bilet doar dus pana in Papua – Noua Guinee.

Cum o combati:

Inca nu stiu, se afla in faza de observatie. Probabil cu indiferenta sau spunandu-i ca s-a ingrasat putin, ca azi parul ii sta ca naiba sau ca ai aflat tu din surse sigure ca de maine nu va mai exista nici hi5, nici facebook si nici twitter.

In orice caz, daca observi in jurul tau o papusa de carton, stai linistit. Diseara am inteles ca o sa ploua din nou.



Sursa foto: shylands.com

Dincolo de cuvinte

In clasa a saptea, credea ca sunt tot intr-a sasea. Am rezolvat supararea mea cu o placinta dulce cu mere.

Cand nu reuseam sa razbesc si ma loveam cu capul de pragul de sus, ma lasa sa ma ridic singura. Dar am intels ca doar asa o sa stiu mereu cum sa nu ma mai lovesc de chestii.

Cand nu mai aveam putere sa continuam, eram acolo, unul pentru celalalt, desi modul nostru de comunicare nu atingea cuvintele. El imi facea cea mai buna supa de pui, iar eu cea mai meticuloasa curatenie in bucatarie.

Cand ne certam, taceam amandoi cateva ore, dar ne intorceam unul la altul plangand si jurand ca nu o sa ne mai certam. O faceam din nou cand se facea prea liniste in casa.

Cand el nu mai reusea sa vorbeasca, am incercat eu sa inteleg ceea ce vroia sa spuna dincolo de cuvinte. I-am promis un balansoar frumos, in curte sub pomi, doar sa vina acasa. I-am povestit despre cum venea primavara, despre cum aud lalelele ca stau sa infloreasca la noi in curte, despre cei trei caini, si despre ciuda mea ca nu i-am multumit niciodata pentru placinta aia fabuloasa.

Dincolo de cuvinte, au ramas strangerile de mana din ce in ce mai lipsite de putere si cateva priviri.

Si tot dincolo de cuvinte au ramas toate lucrurile pe care nu am mai apucat sa i le spun, locurile in care nu am mai apucat sa mergem, planurile pe care nu am mai avut timp sa le infaptuim.

A mai ramas si gustul acela de placinta dulce, cu colturile putin arse. Era intr-adevar fabuloasa.

We like Kitten

And her gift :)

George Orwell - 1984

In 1984, lumea este "un pic" pe dos.

Orwell descrie un regim totalitar fara nicio fisura: "Cine controleaza trecutul, controleaza viitorul, cine controleaza prezentul, controleaza trecutul."

Sub teroarea Fratelui cel Mare, inveti cum sa dublugandesti, cum sa te exprimi in nouvorba ("Nu vezi frumuseţea desfiintarii cuvintelor? Tu nu stiai ca Nouvorba este singura limba din lume al carei vocabular scade in fiecare an?"), de ce e bine sa nu fi impovarat de niciun fel de sentimente, de ce ar trebui sa faci parte din "Liga Tineretului Anti-sex", si, cel mai important, te prinzi de ce e bine sa nu ai nici constiinta si nici amintiri.



In Londra aceasta atat de distorsionata, Winston Smith face prima greseala, si evident cea care ii va aduce si sfarsitul. Indrazneste sa tina un jurnal (un jurnal intr-o lume in care e interzis sa iti amintesti prea multe) in care noteaza impresii zilnice, in care se nasc primii samburi de revolta impotriva a tot ceea ce inseamna Fratele cel Mare, Partidul Interior si Politia Gandirii. Si ce e mai rau e ca indrazneste sa se si indragosteasca.

Sfarsit care nu e moartea, ci doar inabusirea ultimei rabufniri de revolta, stergerea oricarei urme de constiinta si inglodarea, alaturi de ceilalti, in Sistemul constrangator si omniscient al Fratelui cel Mare.

De parca nimic altceva nu s-ar fi intamplat si nimic altceva nu ar fi existat pana in punctul in care el, Winston Smith, redevine aceeasi carte din acelasi pachet de carti de joc ciudat, in care fiecare are, in mod invariabil, aceasi valoare. Adica niciuna.

Adiacent si / sau important

Cu un blog e simplu. Schimbi layout-ul, cateva modificari pe ici pe acolo, stergi / adaugi oameni noi in blogroll si tot asa. Pastrezi doar ce e cu adevarat important, si elimini tot ce e redundant. Sau nu iti face placere. Sau te scoate din sarite. Sau pur si simplu nu iti provoaca nimic, pozitiv sau nu.

Cu tine e mai greu. Pentru ca tu nu vrei practic doar un redesign, ci ceva mai mult. Se spune ca daca vrei sa ajungi departe, sa iti iei colegi de drum. As completa colegii potriviti de drum.

Tocmai asta e una dintre partile importante din toata re-calcularea asta. Ca nu stii cat de potriviti sunt insotitorii. De fapt, nu le-ai mai facut un check de mult timp si ai impresia ca o mare parte din ei nu mai intunesc nici macar o mica parte din atributele alea de inceput care te-au facut sa ii iei cu tine.

Si aici nu ma refer doar la oameni. Poate fi vorba de orice. De activitati care iti mananca timpul, de locuri in care mergi, de lucruri pe care le faci doar pentru ca trebuie, de oameni cu care te intalnesti "pentru ca asa e frumos". Cateva saptamani, un an, si iti dai seama ca scapi din vedere punctul din care ai pornit si cel incotro te indrepti. Pentru ca esti mult prea ocupat cu tot ce e adiacent. Adiacent, dar nu important pentru tine. Adiacent, dar care nu iti face placere.

Oameni cu care iti dai seama ca nu mai semeni sau nu mai aveti aceasi scara de valori, lucruri care nu iti aduc niciun fel de beneficiu (nu ma refer la cele materiale, pentru ca inca ma mai incanta de o mie de ori mai mult satisfactia de a fi facut un lucru asa cum consider eu ca este bine si corect decat recompensa pentru el), toate acestea ar trebui eliminate.

Scopul final este de a reincepe sa vezi mai clar ceea ce te face pe TINE multumit. Pentru ca la un moment dat, din cauza atator situatii / lucruri /conjuncturi adiacente, dimineata te trezesti orb si nu mai poti vedea ceea ce visezi noaptea.

Sweet responsability

"Friendship is always a sweet responsability, never an opportunity."


Adica azi prefer sa fiu "responsabila" pentru cativa, decat sa fiu o oportunitate pentru restul.

Presupun ca si maine la fel;)

Highlights

In trecutul fiecarei femei in varsta care ma calca pe picioare pentru un scaun liber dimineata in troleibuz exista o poveste de dragoste.

In fiecare replica scurta pe mess exista setea de o conversatie reala cu o cafea buna in loc de monitor in fata.

In replica cu zambet muncitorului la drumuri "daca nu am fost la scoala, acum sap" nu e intotdeauna doar intentia de a te agata ci o replica simpla, de la un om simplu.

In balconul de pe Victoriei cafeaua bauta in miros de roti de cauciuc amestecat cu ploaie are ceva din nepasarea unui mut intr-o lume de hiper-sociali.



Fiecare nimic zilnic are o oglinda. Prin care trebuie sa privesti.

Intrebarile de luni 7 - Cea mai veche amintire

Care e cea mai "veche" amintire a ta?



Desenele cu carioca pe tablia patului sau tortul in forma de arici cu ghimpi de ciocolata de la 3 ani. Astea sunt ale mele, cele mai "vechi" amintiri. Ale tale care sunt? :)

Sursa foto: deviantart.com

Intrebarile de luni 6 - Castigatorul

Castigatorul pentru Intrebarile de Luni 6 este Tyb care mi-a adus aminte si mie de cafelele baute la biblioteca acum ani de zile:)

Premiul.. mai jos:

Cum sa te trezesti dimineata

E uite exact asa si exact acolo si facand exact acelasi lucru.

Sursa poza: static.panoramio.com.

Rutina si tramvaie

Se intampla o chestie ciudata. Imi beau cafeaua, de cateva zile, la aceiasi ora. In acelasi loc. Merg cu acelasi troleibuz, ma intorc cu acelasi tramvai.

Si la un moment dat e suficient sa intorc capul sa vad o privire. Necunoscuta, dar atat de familiara. Si ma gandesc ca poate cei care au plecat dintre noi lasa ceva in urma. Si nu chestii materiale care te fac sa suferi, pentru ca pur si simplu nu mai au echivalent si rost, ci amintiri de voci, miros de rosii coapte vara in gradina sau de cafea de duminica la pranz, sau simple priviri.

Si se intampla o chestie ciudata. M-am hotarat sa schimb tramvaiul. Pentru ca beau cafeaua la aceiasi ora, merg cu acelasi troleibuz si ma intorc cu acelasi tramvai. Si s-ar putea sa dau peste aceiasi privire. Si atunci mi-ar lipsi asa de mult si mirosul de rosii coapte vara in gradina si cafeaua de duminica la pranz.

Waiting on 30!

Intrebarile de luni 6

Castigatorul Intrebarilor de luni 5 este d.orin.




Intrebarea pentru cea de-a sasea "editie" a Intrebarilor de luni: Care este cea mai buna cafea din lume? Poate fi ea adevarata sau pur si simplu imaginara:)

Ne auzim, de data asta, exact lunea viitoare.

Intrebarile de luni 5

Intrebarea pentru saptamana aceasta este: Ce ai face intr-o noapte polara?

Iar castigatorul Intrebarilor de luni 4 este... Cristina.



(Cristina, premiul are nevoie de apa, lumina si multa afectiune:) )

Pentru cei ce nu stiu, regulamentul Intrebarilor de Luni il gasiti aici. Pentru noaptea polara... raspunsurile pana duminica viitoare. :)

Oameni invincibili

Intotdeauna am crezut ca anumiti oameni sunt construiti in asa fel incat sa nu fie doborati vreodata.

Indiferent de toate greutatile prin care trec, de probleme, de incercari, au ceva ce ii face sa mearga mai departe cu capul sus din absolut orice.

Sunt oameni care mi-au impus respect intotdeauna, oameni de care m-am temut intr-un anumit fel si oameni pe care i-am iubit in atat de multe feluri. Si, cel mai mult, oameni de la care am invatat enorm.

Am invatat ca, indiferent de cat de greu iti e la un moment dat, nu trebuie sa spui niciodata "nu mai pot", ca e inutil sa rascolesti lucruri pe care nu le mai poti schimba, in schimb sa privesti mereu inainte sa vezi ce poti face, ca oamenii in care poti avea incredere in lumea asta sunt putini, dar, odata ce i-ai gasit, sa nu ii indepartezi.

Ca niciodata sa nu pleci capul in fata nimanui. Ca lucrurile pentru care tu muncesti, corect si din greu, sunt lucrurile care iti vor ramane cu adevarat in timp, ca iubirea unui parinte e pur si simplu neconditionata si e cel mai de pret lucru de pe pamant.

Si ca oamenii invincibili, chiar daca aparent dispar, raman langa tine neconditionat si intotdeauna.

De ce e cool sa fi femeie

Eu spun ca da, e cool sa fi femeie. Trecand peste toate dezavantajele aferente, poti sa iti permiti anumite chestii pe care, ca si barbat, nu ai avea cum.

Dar sa vedem de ce e cool pentru altele. Sa fie femei. De un fel.

Citeam aseara, intr-una dintre revistele pe care, de buna voie si nesilita de nimeni, am ales sa arunc banii in fiecare luna:

"Nu mananc la pranz. Nu mananc nici seara. Altfel detest sa stau cu picioarele sub masa pentru a indesa calorii pe care mai apoi sa nadusesc la sala pntru a le elimina."

Ok, nu inteleg totusi ce cauta in sectiunea de "life coaching" a unei reviste pe care o citesc probabil zeci de mii de femei, in cautare disperata de modele pe care sa le urmeze cu asiduitate si fervoare.

Bun, deci e cool sa fiu femeie isterica care se infometeaza.

Dupa ce te infometezi, ca sa simti ca toata viata ta are si un rost, iti scoti pantofii la licitatie. Da, aia scumpi, de care tu te-ai saturat. Si oricum lumea trebuie sa vada ce iti permiti tu sa porti. Nu la orice licitatie, ci la job, pentru cele care dau probabil pe un concediu cat ai dat tu pe o pereche de pantofi. Dar stai! Ca sa fi o adevarata femeie trebuie sa faci si acte decaritate, nu?

Deci e cool sa fiu o femeie infometata care isi scoate pantofii la licitatie. Pe mail.

Dupa ce te-ai si infometat, ti-ai vandut si pantofii, mai ramane timp. Ce naiba sa faci cu el?

Iti zic eu, ca de la femeie ne-cool la femeie-cool: Te duci pe la evenimente mondene, cateva prezentari, inveti niste cuvinte de-alea "intelectuale" pe care le notezi in carnetelul roz pentru a le folosi ulterior in toate conversatiile tale (vezi, nu la shopping, ca o sa creada vanzatoarea ca o injuri si nu-ti mai da pantofiorii aia dupa aceea), vezi daca e ceva prada pentru acolo (ca vei avea nevoie in curand si de gentuta, bluzite, chilotei - gata ma opresc) si treci la actiune.

Deci e cool sa fi neaparat mondena si vigilenta - pentru shopping-ul urmator - si cu carnetel - pentru cuvinte noi.

Eu spun ca da, greu sa fi femeie in ziua de azi, mai ales de un fel.

Cool adica.

Sursa poza: deviantart.com

Daylight

Despre solidaritate si alti demoni

Mi-am dat seama ca oamenii reactioneaza si percep atat de diferit durerea. Sau momentul zero, cum m-am gandit eu sa o numesc. Adica acel moment cand esti practic legat de maini si iti dai seama ca partea in care tu poti sa faci ceva s-a cam incheiat. Si vine doar asteptarea.

Am cunoscut o groaza de oameni in etapa asta, pe unii i-am criticat, de altii am ras, dar cu toate astea am inteles ca suferinta prin care trec ii schimba atat de mult si nu imi da mie dreptul de a-i judeca. Eu, care momentan ma aflu in aceeasi corabie cu ei.

E vorba despre oameni care tresar la sunatul oricarui telefon, de teama sa nu primeasca acea veste. Care tresar cand se deschide o usa, care alearga pe coridoare lungi dupa medici, care se agata de orice veste buna si pe care ii darama orice veste rea.

Am ajuns sa ii cunosc destul de bine, sa le intuiesc reactiile si sa imi dau seama ca, de la un punct incolo, exista asa o solidaritate intre noi toti, pusi in fata ultimei batalii intre viata si moarte.


Batalia aceea trista, in care tu lupti pentru altcineva, in care speri in fiecare dimineata ca va mai trece o zi si nu va pleca definitiv de langa tine, in care revezi ani intregi din viata in cateva clipe, in care iti pare rau pentru atatea lucruri nespuse, in care plangi, razi, speri, te bucuri, esti dezamagit, toate la un loc in fata unei usi, in fiecare zi.

Iar solidaritatea de care ziceam e atat de simpla si profund umana. Gesturi pe care in mod normal nu le mai facem, acum devin atat de actuale si firesti. Un pahar de cafea proasta de spital dar care e nemaipomenita dupa ore intregi de asteptare, un zambet, un sfat, un simplu cuvant de incurajare.

Probabil pentru ca in asemenea momente, toti suntem egali. Incetam sa ne mai luptam pentru chestii superficiale si aparente, sa ne mai simtim frustrati din orice nimic, sa mai demonstram ca noi suntem mai buni, mai diferiti, mai inteligenti decat ceilalti.

In asemenea momente, doar asteptam si reinvatam sa fim solidari.

Sursa poza: deviantart.com

Intrebarile de luni 4

De data aceasta, am adus pe "cineva" ca premiu pentru Intrebarile de luni 3. Nu face galagie, nu ocupa mult loc, e mereu vesela si are asa un zambet dezarmant.

Vi-o prezint pe "Domnisoara Primavara". A facut o sesiune foto de dimineata in gradina si isi asteapta cu drag (mi-a zis mie) castigatorul. Care este... Bogdana, pentru raspunsuri si pentru promptitudinea de pana acum la Intrebarile de luni.





Asadar, Bogdana, Domnisoara Primavara te asteapta sa o iei acasa. :)

Iata si intrebarea de saptamana aceasta:

Care este cel mai frumos si cel mai urat cuvant?

Zambesc

Si cerul asta senin de dimineata
si detasarea de toti si toate
si gandul ca nu mai trebuie sa dai explicatii celor care oricum nu asta asteapta

...nu mai trebuie sa iti bati capul cu femei pentru care e mai important ce scrie pe eticheta bluzei decat ce au in cap,
...nu mai trebuie sa zambesti frumos ca "asa se face",
...sa nu patezi mocheta cu cafea ca e "de fitze" si e corporatista,
...nu mai trebuie sa explici de ce un link trebuie sa se deschida si el undeva intr-o pagina totusi, ce e ala un banner si "de ce nu au reduceri, fata, in mall ca eu mor daca nu imi cumpar pantofii aia"...

Si cerul asta senin de dimineata si gandul ca in sfarsit am scapat ma fac sa zambesc.

Sirnea sau unde incepe cerul senin

La Sirnea incepe cerul senin...


Perdelele sunt diferite...


Iubirea e neconditionata si nu tine cont de rasa...

Nimeni nu se grabeste...


Pentru ca tot acolo ajunge...

In locul cu cel mai senin cer din lume.

Cine cum zambeste

Leapsa primita de la White Shadow – 6 chestii care ma fac sa zambesc. Sa vedem, asadar, as zice:

1. oamenii normali – pentru ca au devenit o raritate si cand dau peste ei ma apuca asa o stare de beatitudine si de relaxare – exact ca atunci cand stau in cada si citesc si fumez si nu ma doare capul;

2. cutreieratul aiurea – sa stiu ca am cat timp liber vreau eu la dispozitie si pot face exact ce ma taie capul;

3. cafeaua de la Grigore – oriunde, oricat, oricum. Pot sa o beau si de una singura, nu ma deranjeaza, dimpotriva ma amuza privirile alea "uite cum sta singura acolo la masa, sigur vrea sa fie agatata", la care raspund cu "ya, right, sigur vreau sa va analizez mai bine pe voi";

4. Blachita – unul din cele trei patrupede - cand se catara pe marginea cazii, cand adoarme pe jos in bucatarie sau cand devoreaza un castron de iaurt cu biscuiti;

5. plecatul la mare – in orice anotimp, la orice ora din zi si din noapte; doar ideea in sine ma face sa zambesc, si sa topai de fericire;

6. cand se apropie ora 11 noaptea si stiu ce urmeaza.

Acestea fiind zise, sa-i mai binecuvantam si pe altii: Adriana, IlluzoricDream, Eternal Sunshine of the Spotless Mind
, Igor.

Deci m-am indragostit

Intai m-am gandit ca da, m-am indragostit. Cu tot tacamul. Fluturasi in stomac, ne-pofta de mancare, agitatie si uitat pe pereti. Imi fac deja planuri cum o sa stam noi impreuna asa frumos, clipele alea de tandrete, ore nesfarsite, mancatul impreuna si alte de-astea pe care le fac oamenii aceia ciudati si indragostiti.

Dupa aceea m-am gandit ca e de la astenia de primavara si ca poate m-a lovit si pe mine soarele de dimineata in drum spre job.

Pentru ca apoi sa ma gandesc ca poate sunt asemeni Colectionarului lui Fowles si dragostea mea e una bolnava cu spirit de adunator si pastrator de fiinte umane in insectarul meu dubios.

M-am mai uitat odata la poza si mi-am dat seama ca da, e safe, e vorba de prima varianta, n-am nici astenie, nici insolatie, nu ma chinuie nici vreo pasiune bolnavicioasa.



Pe ea o cheama Kia si cei de la Asociatia Robi o ofera spre adoptie. Pentru mine va ramane insa o iubire neimpartasita. Pentru ca imi impart deja iubirea cu alte trei patrupede. Dar poate se va trezi cineva intr-o dimineata cu aceiasi fluturasi in stomac, isi va da seama ca n-are nici astenie nici vreo pasiune bolnavicioasa, si o va adopta pe Kia.

Pachetele de primavara

Ingrediente: frig cumplit de dimineata, autobuz aglomerat, o pana de curent, intrat la job pe geam, ceai cu apa rece, visat ca sunt in Vama si trebuie sa iau prosoapele pentru plaja, oameni enervanti, donsoare in bluzite decoltate, casting L’Oreal, buze cu tone de ruj, gandul ca mai e nitel-nitel pana la Sirnea, zapada si aerul de dimineata, cainii de pe poteci, umbrele cailor la inserat sus pe dealuri, pozele la luna, sosetele groase, cafeaua cu lapte de dimineata si trancanitul gazdei, no regretts.

Intrebarea de luni 3: Barbatii si minciunile

"Care este cea mai mare minciuna spusa de barbati?"

De data asta, aveti doua saptamani la dispozitie.

Castigatorul de saptamana trecuta ("Ce fac femeile cand tac?") este Garfield, adica pisoiul portocaliu. Il astept sa isi revendice premiul. Adica trufe cu portocale:)



P.S. Bogdana, peste 2 saptamani, iti revine si tie o parte din premiu , indiferent de castigator, pentru promptitudine;)

Pentru cei care nu stiu ce e cu "Intrebarile de luni", "regulamentul" il gasiti aici:)

Interviu cu Small Wonders

Mircea Popescu a intrebat, eu am raspuns, iar Martianul ala n-a vrut, domle, deloc sa plece de acolo.

Interviul complet cu mine il puteti citi aici, in "Martianul si Simona Constantinescu", despre bloguri in general, ce avantaje au femeile (daca au) ca si "posesoare" de blog, de ce e bine sa fii femeie la 20 de ani si barbat dupa aceea.

Luptatorii de elita

Ii recunosti destul de greu. Pentru ca ei, luptatorii de elita se ascund sub o masca deosebit de primitoare si atractiva. Sau cel putin pentru mine. Genul acela de oameni cu care crezi ca ai avea ce discuta. Mai altfel decat tanti Nuti care vinde covrigi in colt si te intreaba "unde e doctorii ca eu nu ii gasesc", mai altfel decat donsoarele cu tocuri lacuite si blugi stramti care asteapta in fata aceleiasi usi, mai altfel decat baietii cu geci si blugi pline de rupturi, scrisuri si sclipiciuri.

Ei, luptatorii de elita, creeaza aparenta unor persoane pentru care un dezacord e strident, iar asortarea de diferite nuante de roz este ucigatoare. Dar doar creeaza aparenta.

Poarta ochelari - accesoriu obligatoriu pentru un plus de intelecutalitate si se imbraca decent. Pentru "gloata de rand" au o privire plina de compasiune iar celor care prezinta un oarecare interes, le vor conferi intreaga lor atentie.

Si totusi ceva e putred. Ca si in Danemarca, asa se intampla si in gasca luptatorilor de elita. Un simplu telefon primit si efuziunea de injuraturi, de grimase, de agitatii ii dau de gol. Brusc, elita lor s-a pierdut pe undeva printre tocurilor donsoarei lacuite sau printre combinatia de roz strident a lui tanti Nuti. Si nu se mai opresc.

Trec prin diferite registre toate gradele de rudenie invatate de mine cand eram mica de la bunica, toti sfintii din calendarul pe care il aveam agatat odata pe perete si toate blestemele din cartile de etnologie.

Inchid telefonul, isi fixeaza la loc ochelarii pe nas, isi sterg pantofii perfect asortati pantalonilor (culmea, fara soseste albe), si pozeaza in continuare.

Pentru urmatorul nou-venit, sunt Luptatorii de elita. Ei, cei deasupra plebei inculte si prostcrescute. Pentru spectatorul deja familiarizat, sunt luptatorii din colt care injura la cot cu vanzatorii de varza din piata si scuipa seminte pe trotuar cu tanti Nuti. Iar apoi isi dreg glasul si isi fixeaza ochelarii. Ca, na, elita se intretine cumva.

Orhan Pamuk - Zapada

Zapada lui Orhan Pamuk ("Kar" – titlul original din limba turca) ilustreaza calatoria poetului Ka in Kars, oras dintr-o provincie estica a Turciei, insarcinat cu solutionarea enigmei valului de sinucideri din randul tinerelor musulmane razvratite impotriva interdictiei de a mai purta val.

In Kars este practic un micro-cosmos delimitat de mai multe coordonate: pozitiile si interesele politice contrare, ciocnirile ideatice si religioase intre Turcia de est si Turcia de vest, ziarul local sctualizat cu constiinciozitate, inchiderea granitei cu Armenia, izolarea, penele succesive de curent. Dar, mai pregnant decat toate, zapada. Zapada care transforma Kars-ul intr-un oras izolat si complet paralizat, goleste strazile si parca instiga si mai mult la adunari secrete pe ulite laturalnice.

Asupra poetului Ka insa, zapada are un rol diferit: este chiar fundalul idilei sale cu Ipek, idila ce are aceleasi coordonate ca si in celelalte romane ale lui Pamuk: el – poetul care viseaza de ani de zile la ea, iar ea – femeia excesiv de frumoasa care in cele din urma cedeaza, dar pe termen scurt.

In Zapada, Orhan Pamuk alterneaza planurile romantice cu cele politice, iar naratiunea capata o nota dramatica in momentul punerii in scena a unei vechi piese a lui Atturk: o femeie vrea sa isi dea valul jos, musulmanii se impotrivesc, iar in cele din urma intervin soldatii republicani pentru a o salva. Gloantele care se trag pe scena insa sunt din pacate, adevarate.

In tumultul evenimentelor, Ka paraseste Kars-ul, asteptand-o in zadar pe frumoasa Ipek sa il urmeaze, iar dupa cativa ani este ucis de un necunoscut in Frankfurt. Pe urmele sale, la cativa ani de zile, porneste prietenul sau, care se identifica forte bine cu naratorul Orhan, si cade in plasa aceleiasi Ipek: pasiunea fulgeratoare nu il ocoleste nici pe el.

Asa cum il vede Pamuk, Zapada este singurul sau roman politic. Asa cum il vad eu, mi se pare ideal de citit intr-o vacanta mai lunga, in care sa ii poti acorda toata atentia necesara si in care sa iti permiti luxul de a savura fiecare detaliu, fie el refritor la intrigi religioase, la amanunte culinare, la cautari erotice sau ciocniri politice.

Eu si prietenele mele in alb

Nu stiu cum se face ca de la o vreme tocmai ce mi-am facut o groaza de prietene. Bine, sunt genul acela de "relatii" pe care le intretii pentru ca TREBUIE. Adica exact ce nu imi place mie.

In cazul de fata insa, dracul n-a fost atat de negru.

Si cum ziceam, prietenele astea ale mele au un loc al lor unde stau ele, dragele. Si job-uri diferite. Nu prea le invidiez, sincera sa fiu. Doua dintre ele vand chestii. Una cafea la 5 mii paharul (dar cafea din-aceea adevarata, cu gust puternic si sanatos, mai ceva ca intr-o cafenea de pe Dorobanti), iar alta, chestii care se zice ca te-ar face bine. Discutabil.

Mai sunt prietenele de sus. Ca sa ajung la ele, trebuie sa trec prin etapa "mie-nu-imi-e-frica-de-lifturi-care-se-blocheaza". Si asta nu e tot. Sunt cam scumpe la vedere, bag de seama. Pentru a schimba o vorba-doua acolo, asa mai de complezenta, mai cu nervi, mai cu hai-pleaca-odata, trebuie sa astept la usa. Da, la usa aceea, cu acel calorifer unde i-am cunoscut de altfel si pe Domnul si Doamna Castor.

Cu ele stau la taclale cel mai putin. Se invart in continuu, imi arunca priviri incurajatoare sau dimpotriva, uneori mai imi trantesc si usa sau, dupa caz, telefonul in nas, alteori sunt docile. Ca in seara asta, cand au primit inghetata.

Job-ul lor e ala la care visam eu cand eram mica si de care acum mi-e sila: se joaca cu oameni. Cu vietile lor, mai bine zis. Dar sunt cool, dupa o inghetata Mars cu cacao si sirop de ciocolata devin binevoitoare. Si trantesc mai rar usa in nas.

Si cum tot sustineam eu asa sus si tare transparenta relatiilor interumane, iata ca la un moment dat a trebuit sa zic pas. Si sa imi mentin si dezvolt relatiile de complezenta cu prietenele mele in alb. Cum ziceam, nu e dracul atat de negru. E doar alb de data asta. Dar il indulcim cu putina inghetata Mars. Cu sirop.

Intrebarea de luni 2

Cu o mica intarziere, iata si cea de-a doua intrebare de luni:

Ce face o femeie cand tace?



Am primit ajutor pentru premii. Adica se anunta prajituri lunea viitoare. :)

Sursa poza: deviantart.com

Pentru cei care nu stiu ce e cu "Intrebarile de luni", "regulamentul" il gasiti aici:)

Castigatorul primei "Intrebari de luni"

Castigatorul la prima "Intrebare de luni" - "Unde este capatul curcubeului?" este Anonim: "Mi-l imaginez ca un cerc, undeva "paralel" cu pamantul, de aceea m-am gandit ca nu are capat :)" Probabil pentru ca si eu ma gandeam la multe cercuri colorate care "invelesc" Pamantul.

Premiul, am stat eu si m-am tot gandit, am deliberat si am hotarat a fi acesta:

Samarkand - Amin Maalouf

In Samarkand, Amin Maalouf m-a facut sa ma indragostesc de Persia de acum o mie de ani. Si sa imi fie pofta sa recitesc "O mie si una de nopti".

Omar Khayyan, poet, matematician si astronom, vizirul Nizam al-Mulk si Hassan Sabbah, liderul extremist al clanului Asasinilor, iar, la o distanta de un mileniu cercetatorul Omar pasionat de manuscrisul rubaiatelor si de o frumoasa printesa, sunt personajele create de Amin Maalouf in Persia mirifica desprinsa din o mie si una de nopti din Samarkand.

Doua lumi diferite, despartite de mai bine de o mie de ani, dar care au in comun atat de multe lucruri: aerul acela misterios si seducator al orientului, puterea de a lupta oricat pentru lucrurile in care crezi, senzatia aceea de iubire impartasita dar care dispare in cea mai neasteptata clipa si, mai ales, descrierile lui Maalouf foarte plastice.

"In iarna aceea, ni se intampla sa petrecem saptamani intregi fara a parasi imensa ei camera. La caldura unui magnific brasero de arama, citeam Manuscrisul, alte cateva carti, petreceam lungi ceasuri melancolice fumand din kalyan, band vin de Siraz, uneori chiar sampanie, rontaind fistic de Kirman si nugale de Isfahan..." (Amin Maalouf - Samarkand)

Jurnal de superficiala

Nu esti de acord cu ce zice cineva, dar, na, aprobi cu un zambet pe fata. Ca asa te-a invatat pe tine mama acasa, ca trebuie sa faci ca sa razbesti in viata / job / relatii personale.

Cineva te scoate din sarite si, vai, daca n-ar fi circumstantele astea nenorocite, probabil ca i-ai arata tu cum stau lucrurile. Cineva te calca pe nervi cu prostia pe care o afiseaza in mod atat de natural (mai ceva ca machiajul natural care se purta primavara trecuta), dar tu il aprobi si, mai mult, il sustii.

Te inhamezi in tot soiul de conversatii superficiale si aberante prin importanta care li se acorda: pantofi cat salariul tau pe o luna, rochia aia pe care a purtat-o nu stiu cine in nu stiu ce pictorial, da, e normal sa le ai, suferi alaturi de suratele tale in ale superficialitatii si te intrebi cum sa faci mai frumos pentru a fi acceptata.

Lasa, iti zici tu, ca eu nu sunt asa, dar trebuie, trebuie sa fiu la fel ca ele. Trebuie sa ajung undeva, oriunde, acolo sus.

Renunti la mancatul la McDonalds pentru ca de mult nu se mai poarta. Plus ca – ce-ai inebunit, o sa iti apara celulita pe picioare si atunci ce mai faci cu costumul ala de baie pe care ai dat jumatate de salariu. O salata de fitze intr-un local cat mai "la vedere" e mult mai indicata pentru statutul tau social. Sau, in fine, statutul lor la care tanjesti si tu.

Te imbeti, le zambesti tuturor, desi nu ii cunosti, dar asa te-a invatat mama pe tine ca da bine. Si oricum, si ele fac la fel. Cu orice pret, trebuie sa le urmezi.
Dar probabil ca intr-o zi, in care ele nu or sa iti mai raspunda la telefon pentru ca sunt la o sedinta foarte importanta. - sedinta de manichiura, bineinteles – sau nu te vor mai invita in cafenele fancy pe care obisnuiati sa le frecventati impreuna, te vei trezi.

Si vei realiza ca nu esti decat o biata fufa in cautarea unui statut care nu ti se potriveste si care nu a fost niciodata al tau. Desi mama ta te-a invatat asa, desi ele ti-au zis ca e bine, intr-un final ramai doar tu cu tine.

Ia-ti un dublu cheesburger de la Mac si invata ca viata nu e formata doar din prietenii de aparenta, discutii supericiale, pantofi si rochii scumpe.

Pune si maioneza ca oricum nu mai conteaza acum. Si e buna la deprimare.

Sursa foto: deviantart.com

Martea in trei

Aveam noi un obicei. In fiecare marti, in trei. Uneori patru, in functie de saptamana, anotimp sau chef. Acelasi loc, aceeasi ora. Acelasi miros de lemn, verile goale si iernile zgomotoase, sangria si lamaie. Drame si servetele, bucurii si tipete, noi asa cum eram si cum suntem acum. Ei din jur – decorul perfect si inutil in acelasi timp. Fundalul sonor pentru trei vieti desfasurate cand mai repede, cand mai incet, cu suisuri si coborasuri.

Emotia unei clipe traite in trei feluri diferite, la fel de diferite ca noi. Senzatia unui nod in gat, iluzia unei melodii care, fir-ar sa fie, nu vrea sa se termine, sangria, da, si lamaie. Si cafea uneori. Rasul clar de bucurie. Rasul acela de parca nimeni si nimic nu ne poate vedea. Sau judeca. Dansul pe trepte, metroul, al meu care venea mereu ultimul, vagoanele goale, cersetorul batran de la Victoriei, asternuturile reci si cafeaua amara de a doua zi

Martea in trei devenise mai mult decat un obicei. Era doar o clipa. Clipa aceea in care poti sa razi si sa plangi in acelasi timp fara sa iti fie frica de ceilalti.

Intrebarile de luni: Capat de curcubeu

In fiecare luni, in sertarul "Intrebarile de Luni" veti gasi cate o intrebare, retorica sau nu. Cele mai frumoase raspunsuri ma gandesc sa le premiez cumva. Ma gandesc doar deocamdata:)

Prima intrebare din sertar: Unde e capatul curcubeului?

Sursa poza: deviantart.com

Trotuare umede

Lumina asta ce aduce a martie...

Si mirosul de trotuare inca umede, Aurel dand din coada ametitor pe langa mine.

Pana si strutul e imbracat acceptabil azi.

Intotdeauna mi-au placut diminetile de vineri. Au ceva, asa, mai special. Cred ca deja e vorba de o stare repetitiva, la interval de un an. Se pare ca m-a lovit primavara, de la primul cantat de gugustiuc pe care l-am auzit acum cateva saptamani, pana la lumina din dimineata asta de vineri.

Lumina asta ce aduce a martie ma face sa ma arunc in primul tren cu destinatie necunoscuta.

Domnul si Doamna Castor

Domnul si doamna Castor sunt nedespartiti. De fapt ii uneste ceva, asa, indescriptibil. Sunt facuti sa fie impreuna cred. Doamna Castor are parul facut permanent, la vreun coafor de cartier de prin Berceni, si cativa zulufi ii atarna gales pe fata bucalata si plesnind a sanatate. Pardon, a grasime. Geaca neagra abia mai respira saraca pe trupul binecuvantat de mese copioase luate seara tarziu.

Domnul Castor are privirea aceea tampa care nu spune mare lucru si o tine strans de mana grasuta pe doamna Castor. Care se joaca, surazand, cu cele cateva suvite de par ce ii atarna domnului Castor pe sub sepcuta. Cum ce sepcuta? Nike, bineinteles. Sarguincioasa, continua aceasta activitate timp de aproape jumatate de ora.

Iar domnul si doamna Castor stau pe un calorifer. De 2 ore. Eu in picioare. Ma rog sa se ridice. Sa se plimbe. Sa isi ia o cafea. Sa vrea la aer. Sa le sune telefonul. Sa i se faca foame domnului Castor. Sa i se strice permanentul doamnei Castor. Orice, ceva, va rog.

Dar nu.

Domnul Castor adoarme sub mangaierile lascive ale doamnei Castor, visand probabil la mese pantagruelice cu carnati si sarmale.

Iar eu la un calorifer gol, fara domnul si doamna Castor.

Sursa foto: deviantart.com

Gasca de birou

Gasca de birou are doua calitati definitorii. Este ascultatoare si carcotasa in acelasi timp. Gasca de birou nu te sufera, dar te ridica in slavi. Pentru ca asa face orice gasca de birou care se respecta. Face multa galagie in jur, ca sa stie toata lumea ca EA e acolo. Nu care-cumva sa isi inchipuie cineva ca prezenta ei nu a fost remarcata.

Gasca nu se enerveaza niciodata. Poti sa ii zici ca e proasta, ea se uita la tine cu o privire galesa. Se agita sa te convinga ca nu e proasta, e doar toanta, incredibil de toanta. Nu merge niciodata singura in perimetrul biroului – tarc. Inconjurata de cateva surate a caror prezenta este necesara in cazul ivirii vreunui pericol. Cum ce pericol? Poate sa se infasoare in sulul de hartie igienica, sa isi rupa un toc, sa isi agate o unghie.... Sunt multe aspecte de luat in calcul pentru o biata gasca de birou.

Pentru ea, exista cateva reguli de baza, pe care nici o gasca de birou care e respecta nu ar trebui sa le incalce:

Gasca trebuie sa epateze. Este esential.

Gasca nu e proasta. Ea doar se chinuie dar nu reuseste si nu reuseste sa inteleaga.

Gasca face galagie. Multa. Niste casti sunt indispensabile intr-o astfel de situatie.

Gasca merge obligatoriu doar in turma. Se apara.

Gasca nu iti va spune niciodata nimic sincer in fata. Dar vei afla ulterior de la suratele – mesageri din card.

Cand eram mica, aveam o gasca. De curte, nu de birou. Dar jur ca era de o mie de ori mai simpatica!

Lumea de nicaieri

Am cunoscut o groaza de lume la usile ei. Fiecare s-a perindat pe acolo cateva zile, iar apoi au disparut, pe rand. Probabil ca erau fericiti.

Eu am ramas acolo, in spatele usilor mereu inchise, asteptand orice. Fiecare zgmot de pasi, fiecare scartait de usa sau frantura de conversatie imi pareau incredibil de importante.

Intr-o zi, am intrat.

Una dintre acele zile in care nu te mai astepti sa se intample nimic bun si totusi se intampla o minune. Pentru prima oara, am iesit zambind, de fapt razand, spunandu-mi ca intr-adevar, lumea asta e asa cum imi inchipui eu ca e, adica buna, adica presarata din cand in cand cu lucruri frumoase care se intampla.

In cateva ore, m-am trezit la realitate. Nimic nu dureaza acolo. In lumea mea de nicaieri, se intampla minuni care se prabusesc in cateva minute. In lumea mea de nicaieri, oamenii incearca sa se joace cu alti oameni.

Uneori reusesc, alteori nu.

Oameni in intuneric

Ma deranjeaza ca ploua dimineata si imi ingheata picioarele, ma deranjeaza cand pierd metroul si deja am intarziat doua ore, ma deranjeaza cand nu merg aparatele de cafea sau cand cafeaua e incredibil de proasta, dar, cel mai mult ma deranjeaza oamenii prosti.

Oamenii de la care desi stii ca nu ai ce sa astepti, parca tot te enervezi si tot astepti sa se lumineze cumva, intr-un fel, oricum. Oameni care incearca sa se bage in viata ta si sa decida ce e mai bine pentru tine, desi nu au facut nimic pana acum cu viata lor.

Oamenii care vorbesc fara a gandi de cel putin doua ori inainte, care, si mai mult, se afiseaza cu aroganta inculturii lor. Mijlocul pamantului. Daca acesta ar fi format din ei, cred ca mi-as dori ca in secunda urmatoare sa ma mut pe alta planeta. Dar cum am inteles ca n-am nicio planeta disponibila momenatn, incerc sa ma fac ca ploua. Pai oricum ploua afara. Deci nu e o mare disimulare.

As incerca sa ii combat cumva, intr-un fel, oricum, dar mi-am dat seama ca indiferenta e cea mai sanatoasa. Pentru mine, ca nu ma mai doare capul, si pentru ei, ca le e bine acolo in intuneric unde sunt.