Am cunoscut o groaza de lume la usile ei. Fiecare s-a perindat pe acolo cateva zile, iar apoi au disparut, pe rand. Probabil ca erau fericiti. Eu am ramas acolo, in spatele usilor mereu inchise, asteptand orice. Fiecare zgmot de pasi, fiecare scartait de usa sau frantura de conversatie imi pareau incredibil de importante.
Intr-o zi, am intrat.
Una dintre acele zile in care nu te mai astepti sa se intample nimic bun si totusi se intampla o minune. Pentru prima oara, am iesit zambind, de fapt razand, spunandu-mi ca intr-adevar, lumea asta e asa cum imi inchipui eu ca e, adica buna, adica presarata din cand in cand cu lucruri frumoase care se intampla.
In cateva ore, m-am trezit la realitate. Nimic nu dureaza acolo. In lumea mea de nicaieri, se intampla minuni care se prabusesc in cateva minute. In lumea mea de nicaieri, oamenii incearca sa se joace cu alti oameni.
Uneori reusesc, alteori nu.
10 comentarii:
ume minunata si numai jucarii... ;)
nu prea am experienta, dar cred ca asa este in viata..fiecare cu interesele lui. totusi, dupa orice coboras trebuie sa urmeze un suis!
frumoasa si profunda insemnare, bravo!
@panta: eh, de-ar fi asa:)
@pupica: coboram si suim tot timpul, altfel ar fi monoton...
@mihaela: multumesc:)
Subscriu Mihaelei.. Un post cu multe de transmis... :)
multumesc:)
ce bine ar fi daca am putea ramane mereu dincolo de usa aia, sa nu mai auzim toate porcariile din partea asta a realitatii...
ramanem un timp...
in lumea mea de nicaieri, sunt ca si ceilalti, un nimeni , dar ma simt un om binecuvantat de Dumnezeu deoarece am reusit sa cunosc lumea asa cum este ea :D
iar daca nu nu am parte de ce e bun sau de ajutor, asta nu inseamna k sunt uitat de cineva sau e cineva de vina...
lumea mea de nicaieri chiar are o determinare in spatiu... mi-ar fi placut sa fie vorba doar de ceva imaterial...
Trimiteți un comentariu