La revedere, dragostea mea!

Ai aparut intr-o dimineata, atat de puternic si sigur pe tine si pe ceea ce imi poti oferi. M-ai intrebat: "Simona, crezi in dragoste la prima vedere?". Eu m-am fastacit putin la inceput, dar ti-am raspuns: "Da, bineinteles..."

Totul a decurs apoi in cel mai natural si frumos mod intre noi. Am inceput sa simt nevoia (eu, nu stiu daca si tu) sa te vad zilnic. La inceput, ne intalneam dimineata foarte devreme, cand amandoi eram putin adormiti. Iti zambeam si imi zambeai. Treptat, am devenit posesivi amandoi. Nu ne mai ajungea o singura intalnire pe zi.

Am ajuns sa ne vedem in orice pauza, in orice minut liber al meu. Tu nu erai niciodata ocupat si asta imi placea. Erai doar al meu. Intr-o dimineata am intarziat putin si te-am vazut cu altcineva. Si apoi din ce in ce mai multa lume incepuse sa vina la tine, in fiecare zi, in fiecare dimineata.

Cu toate acestea, eu nu te-am parasit. Starea mea de spirit depindea de tine, nu aveam cum.

In urma cu cateva zile, ai tipat la mine si mi-ai varsat cafea fierbinte pe maini. Atunci am inteles. Nu avea sa mai dureze mult. Si doar ti-am zis ca nu imi place cand incepi sa devii agresiv.... Dar tu nu...

In dimineata asta mi-ai oferit un cappuccino acceptabil. Nici macar nu l-am varsat pe jos, de dragul vremurilor bune. L-am baut bineinteles, neavand cum sa stiu ca va fi ultimul. Asta pentru ca deja la a doua noastra intalnire pe ziua de azi, TU nu ai mai fost acolo.

Ai fugit ca un las, un nerecunoscator, ai uitat toate intalnirile noastre romantice de la 7-8 dimineata, ai uitat cum ma incalzeai cand imi era frig iarna, ai uitat cum urlam la tine cand imi "serveai" o cafea mizerabila.

Nu-i nimic, dragostea mea, fugi! Si asa m-am saturat de cafeaua ta fara zahar, de mocacino cu prea multa cafea in loc de ciocolata, de ciocolata cu gust de hartie si de laptele cu prea mult zahar. Fugi, dragostea mea, ca si asa nu imi plac despartirile, nu am ce sa iti zic decat ca de maine voi bea o cafea mai buna si... "love me when I'm gone"...