Imi iubesc dulapul

In dimineata asta m-am trezit cu un dulap in cap. La propriu. In minutele alea dinainte de cafea, lucrurile sunt mai instabile si isi pierd echilibrul. Sau ma aflu eu unde nu ar trebui.

Dar m-a lovit de am vazut soarele asta si aerul straveziu si senzatia de "poti fi fericit indiferent de cate lucruri ti s-au intamplat pana acum".

Probabil ca sunt chestiile acelea simple despre care de fapt am tot aberat pe blogul asta de aproape 2 ani. Alea cu sa bei cafea in locuri frumoase (o prefer pe-aia din gara sau de-acasa de pe veranda), sa mergi descult, sa te plimbi cu metroul de la un capat la altul fara niciun scop, sa vorbesti cu un strain pe strada doar pentru ca e trist, sa porti sosete de doua culori doar pentru ca nu le gasesti niciodata perechea, sa vezi partea buna in orice tampenie care ti se intampla (si chiar exista, in absolut orice), sa te bucuri cand poti sa faci pe cineva sa zambeasca asa, aiurea-n tramvai, cum imi place mie.

Eu imi iubesc dulapul, chiar daca acum e dezmembrat. M-a facut sa vad mai bine soarele asta straveziu de azi, sa mai imi pun o cana de cafea, sa ies in pijamale pe veranda si sa zambesc aiurea-n tramvai.

Strada sfintilor

Am inghetat de frig pe strada Sfintilor, am visat bomboane fondante, dar dimineata mi-am dat seama ca le gasesc cel mai aproape doar la cofetaria Liliana si ploua.

Am fumat prima "tigara de iarna", cand iti ingheata buzele si mi-am dat seama ca inca mai exista o mercerie ca pe vremuri la mine in cartier unde au "andrele numarul trei" si gheme de lana.

Cred ca de fapt asta fac oamenii cand afara uita sa inceteze ploaia.

Schimbari

De ieri...




Si de azi.

Patiseria

Am stat de vorba azi cu doi chinezi intr-o patiserie veche in care toate merdenelele au acelasi gust, de praf.

Despre cum sa nu tradezi niciodata increderea celui de langa tine. Despre minciuni si dezamagiri, despre cum sa nu ii dai niciodata unui om caruia ii plac prapastiile o pereche de role.

Am mai mancat o merdenea si ne-am uitat cum curge aerul ala de toamna afara.

Comment dire

La Marita

La Marita acasa era livada cu cirese. Ma rog, avea un singur cires, dar care pentru mine era cat o livada. In iunie stiam ca daca astept cuminte in fata gardului de fier, o sa primesc sigur doi pumni de cirese. Apoi a venit si Bombonel, cainele alb si tantalau pe care i l-au furat tiganii intr-un an cu tot cu ciresele din pom.

Au trecut multi ani de atunci. O vedeam tot mai rar la poarta, dar ii mai duceam cozonaci, paine si portocale in fiecare iarna, inainte de sarbatori. Era unul dintre oamenii sub ochii carora am crescut si ne lega ceva, nici eu nu stiu bine ce. Poate ciresele alea bune.

Azi, din senin, am aflat ca nu mai e. Am intrat in curtea cu alee lunga si umbroasa, am trecut pe langa toiagul ei de lemn sprijinit de cires si mi-am luat la revedere. Si mi-am dat seama ca a fost unul dintre acei oameni care pleaca de langa noi incet, fara sa lase in urma aproape nimic.

Shopping de toamna