Cu peron pe partea stanga

Pe vremuri aveam o pasiune nebuna sa merg cu metroul; pe distante lungi, schimbat de 3 ori, in metrourile alea vechi si rosii care nici nu stiu daca mai circula de la Basarab spre 1 mai. Nu mai am de mult timp deja drum pe acolo, din pacate. Era cea mai buna metoda de a-mi pune gandurile in ordine si de a observa: gesturi, oameni, haine, vorbe.

Pe vremuri mai aveam o pasiune (si o mai am) pentru merdenelele cu branza de la piata Victoriei, pentru lucruri imposibile, cautat partituri in anticariate (cat de demult...), iesitul de sambata seara si statul degeaba de duminica seara, trezitul la 7 fara un sfert, mersul la mare pe nepusa-masa, vorbitul la telefon cu orele, oameni, asa in general, tramvaie, cafea la Grigore pe Lipscani, sus.

Si uite asa ajung la concluzia ca suntem, de fapt, o suma de tabieturi; unele care ne raman de-a lungul timpului, altele pe care le uitam pentru a face locul altora. Si, chiar si atunci cand pretindem ca uram rutina, de fapt ne-o cream, cu fiecare automatism pe care il prelungim, zi dupa zi. Nu e neaparat rau, atata timp cat ne inecam in automatismele placute, care pana la urma ne definesc.

Cred ca mi se trage de la faptul ca am mers cu metroul, 2 statii, acum 2 zile, ceea ce nu mai facusem de secole. Si mi-am reamintit. 2 statii, fix cat am avut timp sa caut ipod-ul, sa-l deschid si sa ascult melodia asta.

Si apoi, Piata Sudului cu peron pe partea stanga.