Hei, o sa imi fie dor...

E, intr-un fel, cel mai trist post de pe blog. Si nu ar fi indeajuns pentru cate ar trebui sa spun.

E un moment in care trebuie sa iau hotarari, sa accept schimbarile si sa pornesc din nou de la zero. Nu singura, pentru ca ar fi fost mult prea greu.

Intotdeauna m-am atasat foarte mult de oamenii pe care i-am cunoscut de-a lungul vietii. Nu mi-a pasat daca am fost judecata pentru asta, in final, cele mai importante lucruri sunt acelea pe care le ai in suflet cand esti doar tu cu tine, nu ceea ce gandesc altii ca ar fi bine sau nu. Si, desi poate parea dubios, da, am reusit sa ma atasez si de femeia care vinde mere, cea care vinde bors, florareasa din colt, domnul care vinde cele mai dulci mere din tot Bucurestiul. Ii stiu de ani de zile, am crescut langa ei, o sa-mi lipseasca foarte mult.

M-am atasat de locul pe care l-am numit pana acum "casa". Desi las in urma un sac intreg de amintiri triste, stiu ca o sa imi lipseasca ingrozitor de mult bradul din curte, gaina pe care o ridicasem la rangul de animal de casa, trandafirii, fiecare colt in care am plans sau am fost fericita, fiecare miros, toate amintirile legate de ei, cei care nu mai sunt, fiecare ecou al pasilor lor pe care mi se pare ca ii mai aud inca in fiecare zi pe inserat.

Cu toate acestea, atunci cand simti ca nu mai poti continua asa, cand te apasa mult prea mult ceea ce s-a intamplat in trecut, e cazul sa incepi totul din nou. Si, chiar daca o sa fie primul Craciun departe de tot, o sa fie probabil primul Craciun cu adevarat fericit. Probabil ca asta mi-am dorit cel mai mult.

Si da, e un post trist... dar e si un inceput fericit. Chiar daca imi va fi cumplit de dor de tot ceea ce las in urma.