Martea in trei

Aveam noi un obicei. In fiecare marti, in trei. Uneori patru, in functie de saptamana, anotimp sau chef. Acelasi loc, aceeasi ora. Acelasi miros de lemn, verile goale si iernile zgomotoase, sangria si lamaie. Drame si servetele, bucurii si tipete, noi asa cum eram si cum suntem acum. Ei din jur – decorul perfect si inutil in acelasi timp. Fundalul sonor pentru trei vieti desfasurate cand mai repede, cand mai incet, cu suisuri si coborasuri.

Emotia unei clipe traite in trei feluri diferite, la fel de diferite ca noi. Senzatia unui nod in gat, iluzia unei melodii care, fir-ar sa fie, nu vrea sa se termine, sangria, da, si lamaie. Si cafea uneori. Rasul clar de bucurie. Rasul acela de parca nimeni si nimic nu ne poate vedea. Sau judeca. Dansul pe trepte, metroul, al meu care venea mereu ultimul, vagoanele goale, cersetorul batran de la Victoriei, asternuturile reci si cafeaua amara de a doua zi

Martea in trei devenise mai mult decat un obicei. Era doar o clipa. Clipa aceea in care poti sa razi si sa plangi in acelasi timp fara sa iti fie frica de ceilalti.