Parcul Bazilescu

In Parcul Bazilescu am invatat sa merg. Pe picioare, pe bicicleta.  Odata, pe la 3 ani, eram chiar convinsa ca trebuie, trebuie sa pot si sa zbor.

In Parcul Bazilescu, in spatele teatrului de vara, culegeam trandafiri de dulceata si macese si buretei (buretei care de fapt nu s-au chemat niciodata buretei, dar bunica le spunea asa pentru ca aveau forma nasului meu carn), roscove, castane, si bucati de caramida.

Mi-am facut primul abonament la o biblioteca in viata mea, biblioteca din parc, la care ma duceam cu sfintenie o data la doua saptamani, desi bibliotecarul imi dadea de fiecare data fiori reci pe sira spinarii.

Nu erau atat de multi porumbei ca acum, poate doar puzderie de vrabii vara si stoluri de ciori iarna, pe deasupra copacilor goi ca niste semne de exclamare. Dar erau copii, multi copii, pentru care cele cateva leagane de fier verzi si albastre erau taramul fermecat. Si larma, si obraji rosii, si fata-ascunselea, si corcoduse rosii si verzi, si florile Pastelui din mocirlele din spate, de dupa castani.

Si banci, jurnale, cerneala pe buricele degetelor, clasoare, foi de sugativa, biletele, "drame" de clasa a saptea, lucrari de control, mutari, alti oameni, plecari, nostalgii.

Iar pentru mine, Parcul Bazilescu este si acum un parc "viu", format din rezonantele tuturor copilariilor petrecute, ca si a mea, pe aleile lui.