La fel

Nu am apucat sa ii mai spun multe lucruri. Si nici macar nu eram in stare. Am lasat-o in scurtele reprize de liniste sa caute si mai multa liniste. Stiam ca are nevoie. Si stiam ca eu nu ii mai pot oferi asta. Tot ce puteam sa ii dau era un zambet prost, amestecat cu lacrimi, neputinta, nervi si ura. Ura pentru toate lucrurile care se intmpla si pe care nu le poti controla.

Vroiam sa o mai tin langa mine. Aveam nevoie sa imi zica sambata dimineata, in drum spre piata, aceeasi fraza: "Stii ca lumea e rea, dar stii ca tu, draga mea, trebuie sa ramai buna. Stiu ca o sa te loveasca si or sa incerce sa te doboare, dar tu, draga mea, sa ramai cu zambetul asta pe fata pistruiata. Si sa dai bani in continuare la cersetori, ai auzit? Sa fii mereu asa."

Si radeam si cumparam mere, rosii si branza. Si eram fericite.

Pana intr-o zi. Hainele mele ii erau deja mari, mainile ei ma speriau si durerea ei ma durea pe mine. Ramaseserea insa ochii si zambetul. Si plimbarile in piata, sambata dimineata. Si oamenii care ma ajutau sa o duc acasa atunci cand picioarele nu o mai sustineau. Si strazile pustii in care numaram copacii pana in fata casei rugandu-ma sa ii fie bine. Si sa fie bine.

Tortul cu ciocolata, racoarea aceea de inceput de toamna. Buchetele enorme de tufanele cu care ma furisam sub geamul ei. Canile de cafea in care ploua peste noapte, patul ravasit si linistea.

Linistea ei.

Sambata imi place inca sa cumpar mere, rosii si branza.