Helga si lungul drum spre casa

Pe "Helga" (habar n-am cum o cheama, dar Helga i se potriveste de minune) am cunoscut-o azi, acum cateva ore, si efectele persista.

Helga ar trebui sa fie instructoarea de aerobic, dar nu i se potriveste titulatura, asa ca, mai simplu, am numit-o "profa de sport". Profa aia de sport, ca in generala, inevitabil rea, inevitabil dura, inevitabil putin mica si indesata, dar cu o energie dubios de debordanta.

O ora care se prevedea a fi relaxanta, asa ca dupa o vineri lunga la job, a devenit prima parte din "cum sa o faci pe Helga sa taca din gura sau cum sa fugi din sala fara sa te faci de ras".

M-am asezat in fata, langa ea, sperand ca eu, ca o incepatoarre in astfel de antrenamente ugicatoare (ma rog, Cardio Power), vad mai bine ce si cum. Prima remarca: "domnsioara, aici nu dansam, aici SARIM!" (aia e, trecusera doar 3 zile de la ora de salsa, imi ramasese intiparita pe retina miscarea de solduri). Merg mai departe, de data asta SARIND, ca un iepure voios (pe naiba).

A doua remarca: exact cand stiam ca nu ma vede, indraznesc sa ridic piciorul la o inaltime mai umana care sa imi permita sa-mi mai trag nitel sufletul. Gresit! Helga era langa mine, langa urechea mea, aproape peste mine, urland, fara nicio picatura de sudoare pe frunte: "Misca picioruuuuuuuul! Hai, ca se poateeee! Haaaaai!". Am miscat piciorul dintr-un instinct de aparare presupun, dupa care am picat. Definitiv. La pamant. Fara sa imi mai pese daca urla, da, sare, sau ma face bucati acolo, in mijlocul unei sali pline.

Acum nu ma mai misc si probabil ca nici maine nu o voi mai face. Iar pe Helga o voi visa la noapte, pentru ca de obicei, cand e urat afara, am si cosmaruri. Dar daca va e dor de un antrenament in cel mai pur stil militaresc, eficient (n-am ce zice) sau daca vreti sa o cunoasteti pe Helga (sa luati doua fiole de calciu inainte si sa mancati ceva), va recomand antrenamentul meu de Cardio Power. Merita!

A fost odata

Cred ca mi-era dor sa-mi ramana in minte o groaza de imagini, pentru ca apoi sa-mi revina, obsesiv, la toate cafelele din toate diminetile identice de Bucuresti:

Ploaia de sambata, asa cum nu o sa o aud niciodata de la bucataria de la etajul 1


Cei mai multi nori din lume


si aburul de dimineata, de dupa ploaie


Laica si splendoarea din iarba


Ursei, indecis ca de obicei (sa sar, sa nu sar, bine, hai ca mai bine doar ma lipesc de usa de la bucatarie poate - poate)


exista un timp pentru toate


si exista franturi de gesturi si gusturi care raman probabil impregnate pe retina noastra si care vor deveni sinonime cu "atunci cand eram mici"


usi la care nu stii daca sa bati sau sa intri


case pentru care e mereu toamna


momente de liniste si-atat

si drumuri pe care le memorezi ca la 12 ani, cand ai invatat sa mergi pe bicicleta.

Citatul de joi

"To repeat what others have said, requires education, to challenge it, requires brains."

E aiurea cand lipsesc amandoua insa.

Ajutati-o pe doamna Busuioc

Ne-am intalnit "intamplator". Una dintre acele intalniri care trebuie sa se intample. Povestea ei e trista, probabil este una dintre aceia pentru care ziua de maine se masoara in cate felii de paine va avea pe masa. Cu toate acestea, doamna Busuioc este de un optimism debordant, care m-a facut sa imi reevaluez eu insami "problemele" pe care le am.

Puteti sa o ajutati cu orice. Haine, mancare, incaltaminte, o usa noua la apartament, un aragaz nou. Sau macar cu o vorba buna, pe care ma ocup personal sa i-o transmit. Ceea ce pentru noi inseamna probabil o iesire in oras sau un pranz la birou, pentru ea este mancarea pe o saptamana sau mai bine.

Povestea ei si a intalnirii noastre o gasiti aici.

Noua spre zece

Sunt lucruri pentru care nu am stiut niciodata sa-i multumesc. Si momente pe care nu le-am pretuit indeajuns.

Intre Romana si Universitate mi-am dat seama ca mi-e dor asa cum nu mi-a mai fost niciodata, ca in bucatarie nu va mai mirosi niciodata a casa asa cum mirosea, nu imi va mai spune nimeni in felul acela "poti mai mult", nu vom mai planta rosii in aprilie, nu imi va mai spune la multi ani pe 11 noaptea, nu imi va mai face supa si nu se va mai ingijora, nu va mai uita in ce clasa eram intr-a sasea, nu imi va mai arunca partiturile, nu imi va mai vorbi in felul acela complet deosebit al nostru.

Pentru ca un an trece prea repede, dar nu am niciodata timp sa uit.

Wishful friday

Inca un caffe latte cu martipan, imi pare rau, voi ce faceti in weekend, da, vreau exact acele cizme de cauciuc, imi e somn, de ce visez baloane zburatoare, nici azi n-au eclere, bitter sweet symphony, e vineri si vreau multe chestii. Si visez de cateva zile baloane zburatoare.

Shuffle

Mi-era pofta de ceva. Habar n-am de ce. Chestii amestecate. Mi-am pus singura pereche de manusi pe care o mai gasesc in ultima vreme. Ipod-ul pe shuffle. Imi place chestia asta, niciodata nu stii ce melodie o sa urmeze.

Prima straduta printre blocuri. Prima melodie. Destinatia Mega Image. Salata si tampenii si iaurt si ciocolata. Ce aberant, plimbatul prin Carreforur mi se pare deprimant, in Mega Image insa pluteste mereu asa o chestie. Si o cutie de lapte.

Doua statii. Shuffle din nou. Scap cu viata din fata unui 4 x4 care opreste apoi langa mine. Miroase a parfum (un parfum barbatesc atat de comun incat nu mai are niciun rost) si trece fulgerator pe langa mine. Hai ca n-am patit nimic nici de data asta. Arogant si nesemnificativ ca orice posesor de 4 x 4 care duhneste a parfum si asculta ceva de la care pe mine ma doare capul.

Schimbam putin.

Prima intalnire cu el, cainele negru. Ma gandesc ca nu ar fi prea indicata o confruntare fata in fata, mai ocolesc un bloc, oricum habar nu mai am unde sunt. O duduie cu un munte de sacose vrea sa treaca pe langa mine sau peste mine. Strategic, ma dau la o parte sa ii deschid calea. Gresit! Cu ultima unduire vajnica a sacosei cu cartofi ma arunca in zapada. Oricum trebuia sa curat si pardesiul asta.

Shuffle again.

De data asta trebuie. Nas in nas cu cainele negru, noi doi, mai aproape ca niciodata. Faza cu cititul gandurilor nu merge de data asta. "Nu mi-e frica, nu mi-e frica". Nici asta. Ma gandesc rapid sa-i arunc ceva din plasele mele de la Mega Image. Ce? Salata? Iaurt? Ciocolata? Neee. Fuga.

Urmatoarea.

Aprind o tigara. Imi face cu ochiul o banca plina de zapada, dar il vad. A treia oara fata in fata cu cainele negru care ma urmareste ar fi mult prea mult. Imi mai iau un bulgare in spate (maine chiar duc pardesiul la curatat) si ma indrept, triumfator, spre casa.

Shuffle pentru ultima data.

Intru in scara blocului si simt doua perechi de ochi atintite dupa mine. "Da, sunt vecina de la etajul unu." Ar trebui sa port o pancarta ca sa evitam toate privirile dubioase din fiecare seara. Si nu, nu e nevoie sa vii dupa mine pana unde se termina scarile. Cainele Hap ma priveste furios si disperat, imi place combinatia asta, deci ii deschid usa amical pentru o masa calda si un somn fara latraturi la parter.

Daca stau sa ma gandesc bine, habar n-am de ce imi era pofta. Nici salata, nici iaurt, nici ciocolata. De fapt aveam in cap o combinatie dubioasa de melodii. Inca de dimineata. Si vroiam sa ma plimb asa, nitel, ce de fiecare data, fara motiv.

Cu cine stai la masa?

Azi ma intreba cineva daca as sta la masa cu un om sarman. Raspunsul meu a fost da. Raspunsul lui a fost nu, deoarece l-ar deprima.

La cateva ore diferenta, reusesc sa ma pierd pe o strada pe care am fost ani de-a randul. Singurul care s-a oferit sa imi raspunda, politicos, la intrebarea "cum ajung la Iancului" si sa imi si arate scurtaturi pe stradute a fost un "om amarat". Genul acela de oameni care, in prima instanta iti inspira un amestec de repulsie, mila si teama. Dar care sunt mult mai binecrescuti decat multi altii cu un statut privilegiat. Genul acela de oameni care iti zambesc in timp ce vorbesc cu tine, asa cum doar putini mai fac asta azi. Oameni dupa care ma uit zilnic pe strada, in magazine, in metrou, in troleibuz si care ma binedispun instantaneu.

Raspunsul meu e in continuare da, eu chiar as sta la masa cu un om amarat, pentru ca stiu ca as avea atat de multe chestii de invatat de la el.

P.S. Aseara am visat ca ma prindeau controlorii (desi am declarat sus si tare ca de azi inainte voi merge numai pe jos) si ca tineam in brate un caine mare si negru.

N-are legatura.

E aberant doar cum reusesc sa ma ratacesc pe strazi pe care credeam ca le cunosc atat de bine.

Niste fursecuri?

Da. Deci un ceai de sunatoare si niste fursecuri cu nuca si un hamac si niste vara si niste blachita si niste cafenea si nitel vant. Si daca se poate la pachet. Acum. Urgent. Are cineva?

Calator ocazional cu card multiplu

De cand am trecut la "resedinta de iarna", am renuntat la vechi obiceiuri / tabieturi / vicii printre care si mersul zilnic cu metroul, ascultat muzica intre basarab si piata victoriei, socializare fortata de aglomeratie. Imi lipsesc.

Aveam nevoie de o schimbare si am gasit: de mai bine de o luna m-am declarat fan al mersului pe jos. Doua statii zilnic, dus si intors, tocmai bine sa ma trezesc dimineata si sa imi spal creierul seara.

Pana intr-o dimineata fatala, cand zapada de afara si, mai ales, o fata dubios de binevoitoare a vanzatoarei de bilete m-au determinat sa imi fac un card RATB. Am zis ca vreau 4 bilete, m-a intrebat duios daca nu vreau totusi un card, m-am uitat la ea, era PRIMA vanzatoare de bilete politicoasa, am zis da. Si m-am ales cu un card Multiplu pentru calatori ocazional.

Zic ca e ok, aia e, sunt calator ocazional de azi. N-a mai fost insa la fel de ok cand am inceput, ca prin minune, sa ratez toate autobuzele, sa mi se inchida toate usile in nas exact cand ziceam "gata, l-am prins, ma sui", sa adorm in statii cate 20 de minute. Si n-a mai fost deloc ok, cand, ca o incununare a perioadei mele de calator ocazional posesor de card multiplu, am tras prima cazatura, in cea mai mare balta, in fata usilor inchise in nas ale autobuzului, cu cardul meu multiplu imprastiat pe jos alaturi de continutul divers ce ma insotea: hartii, agenda, telefoane, una bucata creion dermatograf, 3 pungi de pufuleti.

Experienta mea de calator ocazional cu card multiplu a luat sfarsit mult mai devreme decat preconizam. Mie mi-aduce ghinion, clar. Deci, donez card multiplu, pentru cine se simte asa, intr-un fel anume "ocazional". Are si bonus: 3 calatorii gratis :d

Ce-am facut anul asta

Am baut impreuna cafeaua la 5 dimineata, chiar daca dupa aceea s-a carat fara nici cel mai mic resentiment. Aia e, nu ii port pica.





Mi-am pus serioase intrebari referitoare la statutul meu social. Nici pana acum nu am "fost in stare" sa imi iau un telefon "ca lumea".




M-am indragostit. Iremediabil si cumplit si in fiecare zi de diferite "persoane".

Am dat un interviu. E cu martieni, blogosfera feminina si de ce (nu) ai avantaje ca femeie in lumea blogurilor.


Am inceput un mic ghid de animale urbane. De fapt, am pus bazele unei mici gradini zoologice online. Eu o mai numesc ograda mea virtuala. Struti (urbani), cocosi (de elita), gaste (de birou), castori (galesi).


Am pus intrebari lunea, voi ati raspuns, eu promit sa le reiau la anul.

Am scris jurnalul unei superficiale si am lansat dictonul "maioneza pe dublu cheesburger e buna pentru deprimare". Bine, nu e pe deplin verificat, da' la mine chiar functioneaza.

Am aflat de ce (nu) e cool sa fii femeie, mai ales isterica sau infometata.

Am marturisit ca ma dau in vant dupa scrumbia la gratar din Vama, gramatica, Pina Colada si caini si am stat de vorba cu doi chinezi intr-o patiserie.

Adica ma rog, de-astea marunte, de-ale casei.

Socializare de casa noua

Deci, cum ziceam, m-am mutat. Locuri noi, oameni noi, ca la astia ma uit in primul rand. Si am zis ca e timpul sa incep socializarea.

Asadar...

Episodul 1:

Prima zi, seara, chei noi, nu mai tin bine minte numarul apartamentului. Ma iau doar dupa magazinul din colt. Scot cheile, intra perfect, dar totusi nu se deschide. Insist. De vreo 3-4 ori. Deja ma enervez, incep sa sun la usa, apoi sa bat. Ma dor mainile. Intr-un final, se deschide. Un domn respectabil in pijamaua lui clasica la mare moda prin anii 80, ma priveste asa, dintr-o parte, cum nu-mi place mie. "Aaaa, caut un apartament, dar nu mai stiu numarul si... nu, nu cred ca e asta". O iau in directie opusa, gasesc apartamentul MEU de la numarul 15 (bine ca nu e 24), ma inchid bine in casa ca sa nu se razbune mai tarziu domnul cu pijamaua din anii 80 si inchei primul episod de socializare.

Episodul 2:

Piata Sudului, o groaza de troleibuze cu numere dubioase de care nu am mai auzit pana acum. Eu il caut pe 74. Vine, urc, evident dupa o statie nu stiu cum, dar nu mai era 74 (si jur ca era 74 cand m-am suit). Cobor impreuna cu o doamna cu multe sacose, ca si mine, trecuta de 60 de ani. Se pare ca mereu am lipici la varstele astea mai inaintate. Ne lamentam impreuna ca am gresit autobuzul, o luam la goana spre statia lui 74, mai scapam o sacosa pe gheata, mai vorbim de niste sarmale de Craciun.

"Statia de dinainte de intersectie, stiti care e?" "Acolo cobor si eu." Evident, aceeasi strada si acelasi bloc cu mine (ala cu magazinul in colt). Inchei cu bine si cel de-al doilea episod de socializare, mult mai pasnic de aceasta data, cu urari pentru cele mai bune sarmale. (doar ca eu habar n-am sa le fac, dar, ma rog, trebuia sa ma ridic la inaltimea conversatiei).

Si concluzia (sau ce am invatat noi pana acum, din primele zile din noua locatie): de tinut bine minte numarul apartamentului in care stai, nu purta pijamale din anii 80 decat daca au dungulite mai subtiri si albastre, invata macar ce se pune in sarmale in caz ca esti fortat de imprejurari sa iti dovedesti talentele culinare.

Si nu intra NICIODATA peste necunoscuti in casa incercand sa le fortezi usa (poate doar daca stii sa canti frumos un colind ceva).

Hei, o sa imi fie dor...

E, intr-un fel, cel mai trist post de pe blog. Si nu ar fi indeajuns pentru cate ar trebui sa spun.

E un moment in care trebuie sa iau hotarari, sa accept schimbarile si sa pornesc din nou de la zero. Nu singura, pentru ca ar fi fost mult prea greu.

Intotdeauna m-am atasat foarte mult de oamenii pe care i-am cunoscut de-a lungul vietii. Nu mi-a pasat daca am fost judecata pentru asta, in final, cele mai importante lucruri sunt acelea pe care le ai in suflet cand esti doar tu cu tine, nu ceea ce gandesc altii ca ar fi bine sau nu. Si, desi poate parea dubios, da, am reusit sa ma atasez si de femeia care vinde mere, cea care vinde bors, florareasa din colt, domnul care vinde cele mai dulci mere din tot Bucurestiul. Ii stiu de ani de zile, am crescut langa ei, o sa-mi lipseasca foarte mult.

M-am atasat de locul pe care l-am numit pana acum "casa". Desi las in urma un sac intreg de amintiri triste, stiu ca o sa imi lipseasca ingrozitor de mult bradul din curte, gaina pe care o ridicasem la rangul de animal de casa, trandafirii, fiecare colt in care am plans sau am fost fericita, fiecare miros, toate amintirile legate de ei, cei care nu mai sunt, fiecare ecou al pasilor lor pe care mi se pare ca ii mai aud inca in fiecare zi pe inserat.

Cu toate acestea, atunci cand simti ca nu mai poti continua asa, cand te apasa mult prea mult ceea ce s-a intamplat in trecut, e cazul sa incepi totul din nou. Si, chiar daca o sa fie primul Craciun departe de tot, o sa fie probabil primul Craciun cu adevarat fericit. Probabil ca asta mi-am dorit cel mai mult.

Si da, e un post trist... dar e si un inceput fericit. Chiar daca imi va fi cumplit de dor de tot ceea ce las in urma.

Pascal

Pe Pascal l-am cunoscut ieri in fata unui ghiseu, la o coada infernala. Mi-a povestit despre benzina, avioane, sotia lui care este cea mai frumoasa femeie din lume si de ce ii tremura atat de tare mainile. Pascal era o figura cel putin ciudata in toata adunatura de oameni nervosi si frustrati din fata ghiseelor. Calm, cu un fes albastru si, mai ales politicos.

Si uite asa am ajuns in dilema aceea pe care o urasc. Vrei sa ajuti un om si nu stii daca nu il pui mai rau intr-o situatie jenanta.

"4 lei, taxa de timbru, atat aveti de plata."

Mi-am zis ca ce-o fi o fi, poate nu o sa accepte, poate o sa se simta umilit. A acceptat, a zambit, si mi-a multumit pe tonul acela politicos si totusi foarte afectuos, asa cum faceau oamenii odata demult.

Si la fel ca odinioara, Pascal mi-a sarutat mana la plecare.

Pascal are 83 de ani iar maine este ziua lui. E fericit pentru ca sotia lui este inca cea mai frumoasa femeie din lume pentru el.

Mie mi-a insesninat ziua. Daca il veti intalni vreodata pe Pascal, e bucuros si doar sa stai de vorba cu el. Iar eu chiar il cred ca sotia lui e cea mai frumoasa femeie din lume. Pentru ca e iubita neconditionat, de mai bine de 50 de ani, iar lucrurile astea sincere, din inima, nu se demodeaza niciodata.

78 de ore si 24 de minute

Ma scot din sarite zilele in care toate sunt pe dos. Imi dau cu usa de la masina peste degete, am parte de schimbari de planuri de la o ora la alta, imi gestionez cu calm (aparent) existenta paralela si, desi ar trebui sa am mai mult timp liber ca niciodata, e marti si visez cu ochii deschisi la "vineri seara", cand declar nefunctionale timp de 2 zile toate variantele online de comunicare: mailuri, messenger, orice.

Imi plac la nebunie insa cele 2 zile in care sa ma uit pe pereti, sa ma trezesc (la 8 cand inca nu e lume pe strazile mele), sa ma uit de 3 ori la aceeasi taraba in piata, sa cumpar dovleci si marar, (bine, poate si un tricou sau un fular daca imi pica ceva cool in mana), sa vorbesc cu Blachita si sa ma uit la cele mai penibile emisiuni la televizor.

Imi ador existenta aia simpla, in care toate reperele sunt legate de cand se lumineaza si cand se intuneca afara, de ora la care mananca cainii, de inserat si de frig, cand cel mai bun loc de pe pamant e in pat cu zambit si paturi, cu fursecuri mancate sambata seara si adormit usor.

Marti, la 17.36 insa, mi se pare ca mai e o eternitate pana atunci. Mai sunt o groaza de chestii de oameni mari de rezolvat, un morman de lucruri pe hold, o lista fara sfarsit de "sa rezolvam azi". Inca 78 de ore si 24 de minute.

Imi iubesc dulapul

In dimineata asta m-am trezit cu un dulap in cap. La propriu. In minutele alea dinainte de cafea, lucrurile sunt mai instabile si isi pierd echilibrul. Sau ma aflu eu unde nu ar trebui.

Dar m-a lovit de am vazut soarele asta si aerul straveziu si senzatia de "poti fi fericit indiferent de cate lucruri ti s-au intamplat pana acum".

Probabil ca sunt chestiile acelea simple despre care de fapt am tot aberat pe blogul asta de aproape 2 ani. Alea cu sa bei cafea in locuri frumoase (o prefer pe-aia din gara sau de-acasa de pe veranda), sa mergi descult, sa te plimbi cu metroul de la un capat la altul fara niciun scop, sa vorbesti cu un strain pe strada doar pentru ca e trist, sa porti sosete de doua culori doar pentru ca nu le gasesti niciodata perechea, sa vezi partea buna in orice tampenie care ti se intampla (si chiar exista, in absolut orice), sa te bucuri cand poti sa faci pe cineva sa zambeasca asa, aiurea-n tramvai, cum imi place mie.

Eu imi iubesc dulapul, chiar daca acum e dezmembrat. M-a facut sa vad mai bine soarele asta straveziu de azi, sa mai imi pun o cana de cafea, sa ies in pijamale pe veranda si sa zambesc aiurea-n tramvai.

Strada sfintilor

Am inghetat de frig pe strada Sfintilor, am visat bomboane fondante, dar dimineata mi-am dat seama ca le gasesc cel mai aproape doar la cofetaria Liliana si ploua.

Am fumat prima "tigara de iarna", cand iti ingheata buzele si mi-am dat seama ca inca mai exista o mercerie ca pe vremuri la mine in cartier unde au "andrele numarul trei" si gheme de lana.

Cred ca de fapt asta fac oamenii cand afara uita sa inceteze ploaia.

Schimbari

De ieri...




Si de azi.

Patiseria

Am stat de vorba azi cu doi chinezi intr-o patiserie veche in care toate merdenelele au acelasi gust, de praf.

Despre cum sa nu tradezi niciodata increderea celui de langa tine. Despre minciuni si dezamagiri, despre cum sa nu ii dai niciodata unui om caruia ii plac prapastiile o pereche de role.

Am mai mancat o merdenea si ne-am uitat cum curge aerul ala de toamna afara.

La Marita

La Marita acasa era livada cu cirese. Ma rog, avea un singur cires, dar care pentru mine era cat o livada. In iunie stiam ca daca astept cuminte in fata gardului de fier, o sa primesc sigur doi pumni de cirese. Apoi a venit si Bombonel, cainele alb si tantalau pe care i l-au furat tiganii intr-un an cu tot cu ciresele din pom.

Au trecut multi ani de atunci. O vedeam tot mai rar la poarta, dar ii mai duceam cozonaci, paine si portocale in fiecare iarna, inainte de sarbatori. Era unul dintre oamenii sub ochii carora am crescut si ne lega ceva, nici eu nu stiu bine ce. Poate ciresele alea bune.

Azi, din senin, am aflat ca nu mai e. Am intrat in curtea cu alee lunga si umbroasa, am trecut pe langa toiagul ei de lemn sprijinit de cires si mi-am luat la revedere. Si mi-am dat seama ca a fost unul dintre acei oameni care pleaca de langa noi incet, fara sa lase in urma aproape nimic.

De toamna

Caii mei verzi

Caii mei verzi de pe peretii mei bej nu m-au parasit nici anul acesta, deci vreau sa le multumesc pe aceasta cale pentru faptul ca au fost alaturi de mine timp de 28 de ani.

Ma intreb daca atunci cand o sa implinesc varsta "fatidica" de 30 de ani o sa ma mai gandesc si o sa mai scriu despre ei. Adica da, despre caii verzi, peretii bej, etc. Habar n-am, dar stiu sigur ca 2 ani de azi inainte imi voi permite in continuare luxul sa aberez, sa imi petrec timpul cu exact acei oameni care nu uita exact acele lucruri, o sa mai haladui ceva timp prin Cafenea, o sa mai mananc floricele pana mi se face rau, o sa mai vorbesc dimineata cu cainii si o sa mai lalai aiurea cand fac mancare.

Si, pe naiba, la 28 de ani ma simt mai mica decat anul trecut pe vremea asta, la 18. Se trage de la caii verzi. Pe bune!

Arabela

Arabela a ajuns pe la noi de aseara, dar n-a vrut sa intre. Asa ca a stat toata noaptea in salcamaul de la poarta si a asteptat. Dimineata, cu onorurile de cuviinta, a intrat glorios in curte si a incercat si ciresul. I-am explicat, in detaliu si cu parere de rau de ce nu poate sa stea tot timpul la noi si ce "certuri monstruoase" ar putea aparea intre ea si ceilalti 3 locatari de origine canina. Cred ca a inteles.



E pufoasa, are culoarea norilor de ploaie si ii place, momentan, Whiskas cu pui. Daca o vreti, Arabela promite sa toarca linistita si sa va iubeasca pe limba ei pana la sfarsitul vietii. Mi-a zis mie!

1948 de mailuri

Suntem niste cutii care inmagazineaza stari.

1948 de mailuri. Coincidente absurd de contondente. La un moment dat ne oprim si vrem sa vedem ce e in urma. Eu m-am oprit si am vazut:

Foi de matematica, articole, trebuie sa imi trimiti pana joi, hai la mare, vreau ACUM struguri, crezi ca va ateriza avionul daca ninge tot asa pana vineri, omul de zapada de la Poiana Brasov, iti aduci aminte cand ne inchideam in dulap, hai pana la iancului pe jos sa iau si eu ceva de mancare, cu ce ne imbracam diseara, nu, ai inebunit, da, stiu, minti, vii in pauza la cafea, elefantul indian, la ora asta imi asum responsabilitatile, latra usor, ma apuca cu mainile de fular, on my own terms, raport 7-11 ianuarie, Hotel des Grands Hommes, pisica de pe acoperis, raspunde odata la mailul asta, sper sa iti placa,nu e cine stie ce, contul tau a fost creat si trebuie activat, conversatie imaginara de seara, link foarte important, your personalized aura reading, ce-ti mai fac pantofii white coffee, astept confimarea ta, cosmeticele MAC, vantul de la 11 noaptea si inghetata de pepene galben de la Spring, you'll be alright now sugar, Whitesnake si tigara fumata pe bordura, o dimineata cu miros de inceput de iulie si o seara cu miros de sfarsit de septembrie, dupa aurel, adriana si ciorba, doar un nenorocit de abonat vodafone, comanda dumneavoatra a fost expediata, casa de la Sirnea, bere de ziua lui cata, urasc sa imi zici salut, update profile, welcome to anyvite, deci mergem toti, da, hompage, nu, nu se simte mai bine, te sun eu, gata, lasa-ma in pace, cum sa te trezesti dimineata, da, da, da, struguri din aceia care iti lasa multa apa in gura, vedem maine.

Cum ziceam, suntem niste cutiute de stari.

Si uneori ramanem deschise.

Un fel anume

Intr-un fel anume, total aiurea, nu stiu sa conduc.