Oameni in intuneric

Ma deranjeaza ca ploua dimineata si imi ingheata picioarele, ma deranjeaza cand pierd metroul si deja am intarziat doua ore, ma deranjeaza cand nu merg aparatele de cafea sau cand cafeaua e incredibil de proasta, dar, cel mai mult ma deranjeaza oamenii prosti.

Oamenii de la care desi stii ca nu ai ce sa astepti, parca tot te enervezi si tot astepti sa se lumineze cumva, intr-un fel, oricum. Oameni care incearca sa se bage in viata ta si sa decida ce e mai bine pentru tine, desi nu au facut nimic pana acum cu viata lor.

Oamenii care vorbesc fara a gandi de cel putin doua ori inainte, care, si mai mult, se afiseaza cu aroganta inculturii lor. Mijlocul pamantului. Daca acesta ar fi format din ei, cred ca mi-as dori ca in secunda urmatoare sa ma mut pe alta planeta. Dar cum am inteles ca n-am nicio planeta disponibila momenatn, incerc sa ma fac ca ploua. Pai oricum ploua afara. Deci nu e o mare disimulare.

As incerca sa ii combat cumva, intr-un fel, oricum, dar mi-am dat seama ca indiferenta e cea mai sanatoasa. Pentru mine, ca nu ma mai doare capul, si pentru ei, ca le e bine acolo in intuneric unde sunt.

Still the one

Ratacirile fetei nesabuite

"Ratacirile fetei nesabuite" este primul roman de dragoste al lui Llosa. La 70 de ani, Llosa scrie cu dezinvoltura unui pusti care expermienteaza o iubire-obsesie, desfasurata pe parcursul a mai bine de 30 de ani.

Pornind din idilicul cartier Miraflores si trecand prin burghezul Paris, prin Londra cu puternice influente hippy si Tokyo – orasul pervers-cultural, povestea dintre Ricardo Somocurcio si fata nesabuita cu o mie de nume si existente paralele, are o continuitate care te face sa citesti pagina dupa pagina, pana la final.

Desi previzibila la un moment dat, te captiveaza pentru ca vrei sa vezi, inca o data, care sunt limitele pana la care poate fi dusa o iubire-obsesie.

Iar daca stau sa ma gandesc care este filmul ce merge cel mai bine cu cartea, as spune Bitter Moon. Obsesii in aceeasi cantitate si aceiasi protagonisti pentru care dragostea poate deveni un viciu cu final trist.

"Ratacirile fetei nesabuite" a lui Mario Vargas Llosa e genul de carte pe care o citesti dintr-o rasuflare, dar din care iti raman intiparite in minte pasaje, imagini si senzatii experimentate si la mult timp dupa aceea. Pentru ca, cine stie, poate o sa te indragostesti si tu vreodata in asemenea hal.

Sursa foto: librariabucuresti.com

Reteta pentru trezit

Reteta pentru trezit. Si functioneaza. Sterge orice urme de somn, monotonie, proasta dispozitie, nervi, dureri de cap, picioare inghetate, melancolie, iritare, inutilitate, plictiseala, furie, apasare.

Si iti da un chef nebun de vara, auotostrada pustie, masina in goana, ochelari de soare si esarfa, departe, mare, nisip, nopti nebune, dansat pana in zori, fericire, cuba libre, entuziasm, motoare, par decolorat de soare, intensitate.



Multumesc, cata, pentru melodie :)

Loveste si pleaca

Ora aproape inacceptabila de trezit, care imi aminteste de diminetile cu ora 5 si mai mult de 10 ani in minus, cu pregatirile de plecare departe de Bucuresti. Daca imi faceam griji ca nu ma voi trezi, m-am inselat amarnic. Primul contact dintre zapada si picioarele mele a fost de-ajuns. Doar cateva masini si trosnetul zapezii sub rotile lor.

Cafeaua (dupa panica: borcanul de cafea e gol si e ora 5 dimineata!) stransa din cateva pliculete de ness.

Si o vad.

Se faceau deja de-acum cateva luni bune, aproape jumate de an de cand nu mai daduse niciun semn. Asa face mereu.

E neschimbata. La fel de indiferenta. Si ma calca pe nervi cu indiferenta asta a ei mascata sub care se ascunde o foame avida de tandrete. Si, in fine, de ceva mancare. O poftesc inauntru. Ezita. Nu mai insist. Treaba ei.

Si functioneaza. Mereu a functionat de altfel. Indiferenta scoate din sarite si atrage. Se apropie de picioarele mele. Nu stiu ce o gasi la ele, ca si asa sunt pline de zapada. Se lipeste si ma priveste in ochi. Dezarmant as putea zice, daca nu o cunosc.Intra, isi ia portia de tandrete, portia MEA de mancare si dispare. La fel de insidios cum a venit.

Si daca nu as stii... Si daca nu as lasa-o...

Dar e bine sa bei cu cineva cafeaua la 5 dimineata. Chiar daca loveste si pleaca.

Sursa foto: deviantart.com

Statutul si pacatele mele

Nu posed telefon "de fitze" si nu sunt nici brand-addicted. Imi plac intr-adevar, anumite chestii de brand: cafeaua de la Starbucks, hainele de la Top Shop si parfumurile Givenchy. Dar doar imi plac. Si as putea trai totusi fara ele. Nu imi plac masinile in mod deosebit. Doar ca m-am saturat sa imbogatesc diverse firme de taximetrie.

La capitolul gadget-uri insa, in afara de ipod-ul Jon, altceva poate si sa nu existe. Cat despre telefoane, atata timp cat suna este ok. Si suficient.

Nu am inteles niciodata de ce "statutul meu social" este pus in valoare de un telefon. Asa cum nu am inteles nici de ce, unul dintre tipii aia care uita sa se spele si are un telefon de 10 ori mai scump ca al meu, in mod cert, conform rationamentului, va avea un statut social undeva cu mult deasupra mea.

O chestiune aparent fara sens, dar care capata brusc alte conotatii cand vine din partea persoanelor de langa tine.

Probabil ca voi ramane la acelasi "statut social", cu acelasi ""telefon amarat", dar care pentru mine are valoare. N-am trecut noi printr-atatea, atatia ani? N-a rezistat el saracul mai credincios ca un iubit la toate crizele mele si la toate podelele pe care a fost scapat?

Atunci unde e necesitatea de a-mi "updata" "statutul social" schimbandu-mi dragul meu amarat telefon?

Well, probabil trebuie sa mai evoluez. Cand se fac reduceri la telefoane de fitze si dispar toate celelalte lucruri cool pe care le pot cumpara cu aceiasi bani, sa ma anuntati. Pana atunci, aveti grija de... statutul vostru social.

Sursa foto: deviantart.com

Lucruri perfecte

Dimineti tarzii. Tarzii de tot. Tarabele pline de mandarine si cativa oameni infriguratii. Statia de 300. Goala. Mancarea la care ravneam de aproape o saptamana cu condimente de tot felul si semintele de pin la sfarsit. Strazile pustii, cu un strat fin de zapada, si trotuare pe care nu a calcat decat mirosul de inceput de seara, cand se amesteca oameni si umbre in urme de lumina. Frigul de 10 seara si nasul inghetat. Maini calde. Si senzatia de perfectiune.

Vodanet Old Team Christmas Party

Pentru ca imi era dor de fostii colegi si pentru ca cele mai frumoase petreceri au fost impreuna cu ei, ma gandisem eu, deja cu ceva timp in urma, sa duc mai departe traditia petrecerilor de Craciun impreuna.

Desi am auzit de nenumarate ori fraze de genul "nu iti face prieteni la locul de munca", "nu e bine sa iesi cu subalternii", ei uite, se pare ca ceea ce am facut a fost bine pana la urma.


Am rememorat zilele petrecute aproape doi ani in acelasi loc, intamplari vesele, momente grele prin care am trecut, dar din care toti am invatat cate ceva si am ramas cu multi, foarte multi prieteni.


Le multumesc tuturor celor care au venit si sper sa ne revedem si anul viitor, in aceeasi formatie!





P.S.: Multumiri speciale Adrianei si Sorinei, fara de ajutorul carora petrecerea nu ar fi iesit la fel.

Lista pentru Mos Craciun

Preturi si oameni

Vroiam sa scriu depre renii din curte la care ma uit in fiecare dimineata, despre Rudolph, despre faptul ca a inceput sa miroasa a Craciun din ce in ce mai tare in fiecare seara, despre gheata si dans, despre ceai de zmeura si prajituri cu vanilie, despre manusile colorate la care ma tot uit prin vitrine, despre partiturile cu Jon, despre prieteni vechi si amintiri frumoase.

Insa, o sa scriu despre oameni care se schimba, despre "reactii cumparate", despre pretul pe care trebuie sa il platesti pentru aproape orice. Pretul pentru a nu muri pe coridoarele unui spital inainte de sarbatori, pretul pentru a se uita cineva la tine atunci cand te simti rau, pretul pentru o vorba buna, pentru o simpla privire care sa iti insenineze ziua.

Pretul pentru a pastra oamenii de langa tine asa cum i-ai cunoscut si asa cum ai crescut langa ei, pretul pentru a-i face pe ceilalti sa vada dincolo de zambetele de convenienta din fiecare dimineata, pretul pentru a nu-ti lasa prietenii sa se transforme in simple cunostiinte, pretul pentru sinceritatea din vorbele celorlalti.

Nu imi place sa cumpar astfel de lucruri. Si nici nu am de gand sa o fac. Prefer sa cumpar doar manusile alea colorate la care ma tot uit. Restul ar trebui sa vina de la sine, din simplul fapt ca sunt oameni. Dar, cum zicea cineva, ar fi bine sa ma trezesc, nu pot salva lumea azi. Si nici maine. Si nici poimaine probabil.

Nu pot schimba oamenii si nu le pot pretinde ceea ce nu pot oferi. Gratuit, din inima. Pentru ca, asa cum ziceam, nu am de gand sa cumpar astfel de lucruri.

Si totusi, vroiam sa scriu doar despre reni. Si despre Craciunul care se apropie. Si despre cel mai frumos cadou pe care il poti face oricui, in fiecare zi: un zambet.

Si e gratuit.

Runaway

Baletul mecanic

Miroase asa, a seara si a frig, a oameni grabiti si a apropiere de decembrie.

Intersectia Aviatorilor. De 5 minute deja la semafor. Se apropie cu o chestie mica si alba in brate. Care ma latra cand deschid geamul. "Sa ii iei de mancare, da?" "Da, doamna. Ca ma iubeste, nu vedeti?"

Piata Victoriei. A schimbat trandafirii cu tufanele. Doar ca nu mai cumpara nimeni. Si e mult mai frig ca de obicei.

In pasaj la metrou. "Baletul mecanic si un pictor nebun, rasul organic un balon de sapun, anunturi bizare si masini in rand, pavaje si stalpi de beton, femei usoare aerul vibrand, reclame lumini de neon." Canta acolo aproape in fiecare seara. Singurul moment in care il scot pe Jon din urechi.

1 mai. Vinde ilustrate vechi cu 5000 bucata. Le-a asezat frumos, cu meticulozitate, una langa alta, langa scarile rulante. S-a rezemat de partea cealalta si fumeaza, stiind ca nu o sa cumpere nimeni.

La magazin. Sta la usa si are ochii inchisi. Se sprijina de cealalta jumatate a usii care nu se deschide si pare ca aproape a adormit. Ii intind ce gasesc prin doua buzunare. Cele mai reci maini din inceputul asta de iarna.

Si miroase asa, a seara si a frig, a oameni grabiti si a apropiere de decembrie.

Chestii pe care le iubesc

Montecore era curioasa sa afle ce iubesc. Si, cum invitatiile se respecta, iata:

Sa merg la mare in orice anotimp. Senzatia pe care o am cand ating pentru prima data cu picioarele nisipul si topaitul de rigoare cu picioarele in apa.

Cafeaua de la Grigore. Mai ales cea din Gara, pe drumul spre oriunde. Sau de la Victoria, pe drumul spre casa.

Filmul asta. L-as putea vedea non-stop.

Sa merg cu metroul. Si sa ma holbez la lume.

Craciunul. Starea de pe 24 seara. Beculetele, mirosul de brad, portocale si bomboane de ciocolata. Patinoarul si linistea de pe 25 dimineata.

Mirosul de asfalt ud, ciresele, datul in leagan tare-tare.

Sa pierd o zi intreaga fara sa fac nimic. Sa fumez dimineata devreme pe prag si seara tarziu pe pervaz.

Manusile colorate, sa stau de vorba cu necunoscuti pe strada, Nirvana cu praline, motocicletele si diminetile de sambata.

Hard Rock Cafe, anticariatele, sa combin haine si culori, mierea de tei (mai ales cea din ursuleti de plastic), Huba Buba si melodia asta.

In ordinea numerelor de pe blog, leapsa merge la Adriana, Raluca si Panta.

Statia nicaieri

La ora la care toate metrourile sunt aproape goale, cand poti sa auzi cum iti numeri pasii pe dalele portocalii, la ora cand nimeni nu se uita la nimeni, ma gandeam, asa brusc, ca oamenii sunt in esenta lor, empatici. Mai mult sau mai putin.

S-a urcat langa mine, la Gara.

Doamna din fata isi trage cu patos sacosele de Carrefour la piept. Jumatate din salariul ei. Se inchid usile.

Cum ar fi sa urmeze statia nicaieri. Pentru cateva secunde se sting luminile.

Incepe sa planga incet. Nimeni nu scoate un sunet, nu se schimba nicio mimica a fetelor, ci doar il fizeaza cu priviri iritate.

Ma intreb cum arata nicaieriul lui.

Toti vad, desi, de fapt, nimeni "nu vede". Probabil ca suntem empatici pana la limita de a face putin mai mult decat a compatimi pe cineva in gand.

Fosnesc iar sacosele din Carrefour. Se aprind luminile. Nu s-a intamplat nimic. Aceleasi drumuri spre casa obositoare in banalitatea lor, de fiecare seara. Aceleasi vagoane de metrou pustii. Aceleasi sacose de Carrefour.

Maine, la ora la care vagoanele de metrou sunt aproape goale, ma gandesc, asa brusc, cine o sa mai opreasca in statia nicaieri.

Joi, 23

Moca bianco si trandafiri

Sunt imprastiati pe bordura, la Piata Victoriei. Ii pazeste, uitandu-se lung la trecatori. Poate-poate se indura cineva. Macar un fir.

Aleg cativa. Inevitabil ma si intep de cateva ori.

"Sunt pentru factura de gaze. O sa mi-o taie din nou."

Mai aleg cativa. Si vorbim, acolo pe bordura. Despre gradina ei cu trandafiri. O sa aduca si tufanele si crizanteme in curand. O sa vina si urmatoarea factura. Deja am bratul plin de flori. Trec peste etichetarile "esti naiva, oamenii astia o duc mai bine decat noi, nu reusesti sa ajuti pe nimeni in stilul asta, cu o floare nu se face primavara."

Lumea se strange in spatele nostru. Probabil atrasi de batrana aplecata asupra trandafirilor, pungile si haina mea insirate pe jos, pe bordura la Piata Victoriei.

Cineva mai cumpara cateva fire. La cativa pasi, Grigore. Nu stiu cati trandafiri am reusit ca ii cumpar. Stiu doar ca nu mai aveam maini libere si ma intepau degetele.

O moca bianco. O vad de la masa asezata strategic pe trotuarul de vizavi.

Se insereaza si treptat devine doar o silueta vaga, aplecata aupra trandafirilor. Ai putea sa zici ca cerseste. Dar doar vinde trandafiri. Si ofera cel mai cald "multumesc" celor care cumpara. Acel "multumesc" spus cu toata inima si cu privirea senina.

Pret de o moca bianco a reusit sa ii vanda aproape pe toti. Un bilet de tramvai, ma uit, e inca acolo, gustul de cafea, intepaturile din maini, silueta de vizavi, furnicarul de oameni care probabil nici nu o vad, frigul de octombrie si gusul acela de seara de luni.

Ma gandeam ca intr-adevar, cu o floare nu se face primavara. Dar se aduce un zambet. Macar.

Marti

Prajituri cu nuca

Trebuia sa facem prajituri. Din acelea cu nuca. Sa radem pana se facea seara si frig si ni se facea pielea de gaina la masa de sub ciresi. Sa adunam frunzele in mormane si sa sarim in ele.

Sa mirosim fumul de la focurile de frunze arse de pe strazi. Sa iti spun ca miroase iar prea tare de la maldarul de tufanele din casa si sa deschidem putin geamul.

Sa ne facem planuri cum vom pleca vara viitoare din nou amandoua la mare, vom manca pepeni si vom cumpara haine din bazarele cu tampenii.

Sa ne gandim ce vom face de Craciun, de unde vom lua brad, sa te conving sa pastram catelul de pe strada, sa ma convingi sa il facem cuiva "cadou", sa adormim si sa ne trezim de parca toata lumea e a noastra.

Trebuia sa facem prajituri. Dar eu singura nu stiu cum.

Soricarul

"Unde mi-ai ascuns soricarul?"

6 dimineata si intuneric. Incep sa caut. Sub masa, sub perne, in dulap. Ma gandeam eu ca totusi nu as fi bagat un soricar in dulap, dar, pentru orice eventualitate.

6 si 10. Inca nu apare. Si clar, imi amintesc cum l-am lasat pe undeva prin casa, aproape adormit. Ii dadusem si sa manance. Oase si struguri. Struguri nu stiu de ce si nu stiu cum a putut sa ii digere totusi.

Deci nu e.

Incep sa ma simt vinovata ca am pierdut un biet soricar care zace probabil acum undeva pe-afara prin frig.

"Pana la urma, unde l-ai pus?"

Liniste si chicote.

"Auzi, dar tu nu bei cafeaua odata asa, de dimineata?"

Doua inghitituri de cafea si brusc lucrurile devin mult mai clare.

Soricarul nu e in continuare. Normal. Probabil ca ar trebui sa fiu atenta la ce ma gandesc inainte de a adormi pentru a nu mai visa soricari ascunsi in dulap, cu preferinte culinare dubioase (struguri), si pierduti intr-un final.

Morala: In loc de buna dimineata, "unde mi-ai ascuns soricarul" e o varianta mai creativa. Plus: urmatorul caine va trebui sa fie un soricar in mod obligatoriu. De preferinta unul care nu se ascunde de buna voie si nesilit de nimeni prin dulapuri.

Strutul si corporatista

Geanta mare, aurie. Se aud periodic franturi de conversatii telefonice. Tare, tare sa se auda dintr-un capat intr-altul al biroului in care isi duc existenta peste 20 de oameni, asaltati de rezonantele infipte si blond-platinate.

"Au sunat mai multi barbati. Nu aveam cum sa-i refuz." Intelegem. Deducem ca e vorba de un eveniment. Monden, bineinteles, pe care domnsioara "stralucesc de-ti iau ochii" il organizeaza cu o fervoare iesita din comun. Ca, deh, ca noua corporatista, trebuie sa se afirme. Oricum. Cu orice pret.

Palarie cu cristale. (Probabil Swarowski daca am intreba-o. Dar mai bine nu riscam.)

Tenisi. Wow. Aurii. Ne-am linistit.

Pantaloni de trening portocalii, luciosi. Si cu dungi. Asortati cu o bluzita stramta. Ca a auzit ea ca se poarta combinatiile sport-elegant. Fashion Pitzi si-ar da acordul.

Si, la sfarsit, fauna de birou: Strutul. Cum care strut? Strutul roz, de puf, ce troneaza triumfator langa Maria Sa, Geanta aurie. Nu stiam de unde am inceput de la o vreme sa am puf roz pe haine.

Poze: nuuu... Doar cateva pene din coada sarmanului animal. Nu riscam mai mult. Geanta aurie de corporatista e grea probabil.

Numaratori

Pentru ca ploua. Si nu se misca nimic. Si poti sa numeri de cate ori a cazut o picatura in acelasi loc.

Si sa iti lipesti nasul de geamurile aburite.

Si sa pierzi un tramvai. Si inca unul. Pana iti ingheata mainile.

Sau varful nasului.

Pentru ca ploua, asa incet, incat nici nu auzi.

Dupa Aurel. Adriana si ciorba

Pentru ca ni s-a facut foame dupa atata alergatura cu si dupa Aurel, am recurs, in fapt de seara, la operatiunea ciorba.

Incununata cu succes. Relatarea completa a evenimentului, de catre unul dintre participanti, aici.

Aurel

Aurel n-are treaba toata ziua. Doar sa zaca in parcare. Si sa faca tampenii, din cand in cand. Adica sa intre dupa tine in birou. In rest, n-are treaba.

Pazeste cate o masina in fiecare zi, mananca biscuti si turta dulce, in functie de preferinte si da din coada. Sincera sa fiu, cred ca asta e ocupatia lui de baza: datul din coada. Si brusc ma gandesc ca e atat de bine sa nu ai alta treaba decat sa te indopi cu dulciuri si sa dai din coada cand cineva te mangaie pe cap.

Daca ar fi insa toate lucrurile atat de simple... Aurel nu are stapan. Si s-ar bucura enorm sa aiba unul. Nu cere mult: doar biscuiti (ii plac cei cu vanilie) din cand in cand si scarpinat intre urechi. O sa te invete in schimb cat de bine poate fi sa lenevesti o zi intreaga. Plus inca alte cateva chestii despre iubirea neconditionata.

Supa de rosii

Ne stim de cand suntem mici. In fine, de cand sunt ei mici.

Ne-am atasat unii de altii treptat. Cu primul corn cu ciocolata (smuls din mana), primele pete de noroi (aruncate la intamplare pe mine), prima muscatura (prieteneasca bineinteles) si primele priviri acuzatoare atunci cand nu aveam. Ceva de mancare sau chef de alte pete de noroi pe mine.

Martori imperturbabili ai tuturor evenimentelor din preajma: stiu pe de rost (rost cainesc) orele mele de venit si plecat, continutul pungilor de supermarket (care se mai revarsa asupra lor din cand in cand), orele din seara in care vecinul de langa mine sta cu cartea de bucate in prag si fumeaza, masina albastra care parcheaza in fiecare noapte la 11 vizavi.

Azi insa nimic.

Doar vecinul care probabil face din nou supa de rosii. Dupa miros.

Si ploaia interminabila.

Si ei doi, unul peste altul, in singurul loc uscat, sub streasina farmaciei cu "inventar" pe usa. Inventar la ploi, minute in care nu se intampla nimic si la fiecare respiratie calda de-a lor.

Iar supa aceea de rosii. Probabil ca a fost buna. Dupa miros.

Multumesc

Pentru mirosul de mandarine care imi aduce aminte de Craciun si de toate lucrurile imposibile care devin posbile.

Pentru faptul ca mi s-au inmuiat picioarele aproape un minut pe 11 la pranz.

Pentru Domnul Joi la care o sa ma uit si o sa imi amintesc ca va iubesc mult.

Pentru Domnul Bon Jovi (chiar daca nu in carne si oase), ci in discografie completa.

Pentru cafeaua si cana de la Grigore.

Pentru toate chestiile care stiti ca imi plac la nebunie si la care v-ati gandit. Fiecare se leaga de cate o amintire placuta impreuna.

Pentru simplul fapt ca ati indurat "Always" si "Bed of roses" 4 ore, pentru ca nu ati ras prea tare de tenisii mei din geanta, pentru ca sunteti mereu langa mine, pentru ca ma acceptati cu toate chestiile si tampeniile mele.

Si pentru ca si eu va iubesc mult.

Si am uitat sa va dau inimioarele cu ciocoalata Finetti. Aveau si lingurite de plastic albastre. Dar au fost asa de bune la mare!