Cu taxiul noaptea

O plimbare cu taxiul noaptea e ca un film. Te face sa revezi chestii. Franturi, oameni, voci, locuri, stari.

Kisseleff si mirosul din Herastrau, noaptea, de iarba si apa. Necugetat.

Holurile lungi, noi trei si aceeasi cafea de dimineata. Zapada de dupa Craciun si geamurile aburite. Minunat.

Strazile din Paris, femeia cu ursul din targul de vechituri, Pont Noeuf, ecoul din statiile de metrou si lumina din Notre Dame. Ireal.

Cafeneaua. De fiecare data diferita. Sangria si cafea. Ploaie torentiala. Cel mai sincer hohot de ras. Intens.

Tortul de ciocolata de la 3 ani. Primele amintiri. Arcurile de pat rupte. Gustul de alune. Praful din sertarele unei case prea vechi. Dor.

Soseaua. Drumul spre mare. Frigul de dimineata. Mirosul de cafea amestecat cu cel de sare si nisip. Dependenta.

Si 20 minute. Cate o parte din fiecare, pe intuneric, iar si iar. Painted on my heart.

Playing with Jon

Ne jucam in fiecare dupa-amiaza de weekend.

Desi cel mai bine ar merge seara tarziu, dupa o zi in care pleci din birou pe strada cu cana de cafea in mana, dai peste copaci si iti ceri scuze, raspunzi in acleasi timp la 6 mailuri si nu visezi decat momentul in care sa pleci. Atat de departe incat sa nu mai auzi decat niste clape de pian si sunet de valuri.

Zgomot, vecini, ore de somn, ore lipsa de somn, geamuri deschise, priviri acuzatoare, sentimente de vina. Probabil atractia irezistibila pentru lucruri interzise, "this old piano" si joaca cu el.

Praguri si pervaze

Se pare ca o sa ploua. Sfarsit de iulie si miros de inceput de septembrie.

Frunzele pe care aluneci dimineata si pe care le trezesti noaptea tarziu.

Pervazul pe care te trezesti si pragul pe care uiti.

Crema cu ciocolata pe care niciodata nu ai stiut sa o faci, prietenii cu telefoane ciudate fara buton de answer, pantofii cu toc, tampeniile si chestiile, mailurile si deadline-urile, mirosul de floricele si imaginile din fiecare noapte, dorul de mare, trandafirii cumparati de la tiganca de la metrou, problemele lor, rezolvarile tale, pernele pe care ai putea sa dormi cat pentru 3 nopti, cafeaua, praful din ochi, cainii din drum spre metrou, leaganul din spate, direct mailuri cu nume sonore, draperiile, intunericul, crema de ciocolata. Pe care nu si stiut niciodata sa o faci. Canile sparte, tigarile, pragul, mirosul de toamna, frica, copiii razand, prima tigara, primul 24, urmatorul 24, poate o sa fie bine, frica, mirosul de mandarine si de spital, inca o tigara, inca un 24, inca un telefon fara buton de answer,cateva partituri cu numere de taxiuri pe spate, zeci de perechi de pantofi, un rucsac pentru mare, un zambet, o dimineata cu miros de sfarsit de iulie si o seara cu miros de sfarsit de septembrie.

Si, inevitabil, pragurile. Si pervazele. Te trezesti, uiti si speri.

Acadele de seara

Ne legau cateva caiete si pauze de la scoala. Pauzele acelea cu miros de vata de zahar colorata cu care nici una dintre noi nu ramanea, acadelele verzi, coronitele de la sfarsit de an, mirosul de lac din Herastrau si floricelele de porumb de duminica dupa-amiaza.

Papusile pe care i le aruncam in curte si fugeam. Asa eram sigura ca o sa le accepte. Tezele la romana, intotdeauna intoarse in partea dreapta si scrise mai mare, sa se vada. Eseuri si comentarii, problemele mele si problemele ei.

Oamenii pierduti de ea si oamenii pierduti de mine. Vara mea cu pian, balet si miros de ziduri de bloc, vara ei cu capite de fan si miros de lucruri libere.

Ne intoarcem iremediabil la anumite lucruri. Pentru ca ne amintesc de unde am plecat si ce suntem. Si brusc, la sfarsit de zi, o zi importanta in care altadata ne legau plimbari interminabile, prajituri din care mancam pana nu mai puteam respira si aerul limpede imbibat doar cu mirosul cafelei baute pe pervaz, ne dam seama ca ne leaga un simplu telefon.

Impersonal. Incapabil sa transmita nici macar o mica parte de emotie. Acea emotie care te face sa vorbesti mai rar si sa iti revina in minte, pe rand, acadelele verzi, vata de zahar, tezele, cafelele, parcurile, pervazul, momentele.

Si sa realizezi cat de putin oameni ramanem in fiecare zi.

Un an de Small Wonders

Si s-a facut un an. Am scris, m-am bucurat, l-am vizitat pe Grigore din gara destul de des, am mancat cantitati enorme de ciocolata Milka, am varsat nenumarate cani de cafea, m-am convins ca dupa barbati, tramvaie si placinte nu trebuie sa alergi niciodata, am pierdut oameni si am castigat oameni.

Am dezvaluit vicii si secrete, mi-am amintit de ce tin foarte mult la anumiti oameni, am tradat, mi-a fost al naibii de dor.

Intotdeauna am avut o pasiune puternica pentru remediile interzise, inca imi mai place sa fug, si probabil ca si peste un an voi varsa la fel de multe cani de cafea, voi tine la fel de mult la anumiti oameni, voi alerga dupa placinte cu branza la metrou si voi adora melodia asta.

Problema butonul

M-am invartit toata noaptea. De fapt de doua nopti. Pe langa tramvaie zburatoare, cai, struguri si plaje s-a intamplat sa mai visez si altceva. Si nu alte tramvaie zburatoare, albastre sau verzi. Ci un buton. Un simplu buton. Dar... lucrurile simple, chestiile frumoase, imprevizibile, the same story.

Deci un buton. A fost langa mine la cafeua de dimineata. La cea de la 11. Non-stop. Starea aceea de nu ma calmez pana nu obtin. Cu orice pret. Si incep sa povestesc. Design, pozitionare, culoare, utilitate.

In momentul in care ma prind in cele din urma ca vorbesc cu peretii, incerc sa ma calmez si sa renunt la ideea mea de obtine vreodata Butonul. Dar ma urmareste. A devenit deja chestia aceea pe care o vrei si nu o ai. Si care te macina. Te innebuneste. Te face sa te uiti la fiecare om pe strada si sa vezi un... buton. De fapt Butonul.

Devin irascibila, nu mai am nevoie nici de cafea, nici de mancare. Il vreau doar pe el. Cand dependenta mea de cafea se estompeaza, inseamna ca e grav. Si tocmai ce-am uitat pe birou una bucata cana cafea cu lapte, mult lapte. Pentru care as fi omorat inainte.

Si, deodata, cand rabdarile mele sunt undeva la un anume capat iar acel capat nu da semne a se vedea prea curand, apare el.

Vreau un buton. Stii... acolo, dedesubt, cu albastru, mic, pe fiecare pagina. Pare interesat. Plusez. Stii, ar fi foarte util. Incep sa i-l desenez cu mainile in aer. Deja parca se vede capatul. Acela cu rabdarile. Zambete. Cedez in cele din urma, cu gandul ca niciodata nu am fost suficient de convingatoare.

Si finalul. Glorios. Surprinzator. I just pushed the button. And it worked. Probabil ca la noapte o sa ma rezum doar la tramvaie zburatoare. Rosii si albastre.

Piese

De ani de zile se joaca aceesi piesa. Se schimba decoruri, haine, tunsori, machiaje, scene, actori. Dar e exact aceeasi piesa.

Musca din marul verde si mi se sterpezesc dintii doar uitandu-ma. Rochia cu buline negre ii ajunge undeva deasupra genuchilor.

Oameni care vin si pleaca. Intotdeauna raman locuri goale.

Isi piaptana parul ud. Si in soarele acela de dupa-masa tarzie de vara pare mai moale decat toate paturile lasate afara, in leagan.

Oameni care iti raman cumva in fiecare respiratie.

Camerele albe in care te dor involuntar ochii, respiratiile lungi si bataile de inima, strangerile de mana, ultimele cuvinte nespuse, privirile "o sa fie bine", tigarile, camerele in care invluntar nu poti sa vezi nimic, linistea sacadata, leaganele si paturile la fel de moi. Merele verzi si rochia cu buline. Deasupra genuchilor.

Cineva a uitat sa schimbe decorurile probabil. Desi a schimbat actori. Si povesti. Si dupa-amieze tarzii de vara.

Si in fiecare respiratie, in fiecare tigara, ramane, involuntar, cumva.

Monday mornings

Pervazul la ora 7 dimineata. Cafeaua de aseara. Pantofii aruncati in mijlocul casei. Tot de aseara. Dimineata. De azi. Tipul care vrea o tigara, apoi o bricheta, si apoi, culmea, vrea sa bem si o cafea.

Plaja in care nu exista luni dimineata. In care nu exista tipi care sa ceara brichete, tigari si cafele. Plaja in care nu exista ora 7, pervaze de pe care sa cazi si cafea rece, pantofi care sa te bata, distante enervante, femei frustrate si in care parul meu nu e niciodata ciufulit.

Ma apuca doar luni dimineata. Tine maxim cateva ore. Dar tot vreau plaja aceea.

Whitesnake - Good to be bad

Totul a inceput cu o ploaie calda cu soare.

A continuat cu recitalul Iris din deschidere, cozile interminabile "Coca-Cola", putin vant de vara, miros de scena, "Love bites", o mare de maini, urlete isterice, dorul meu de duca, picioare obosite, rockeri mai mult sau mai putin pasnici, britanicii de la Def Leppard cantand varianta acustica de la "Two steps behind", din nou cativa stropi de ploaie.

"Wherever you go, I’ll be two steps behind you", ce avea sa imi rasune in mod isteric in minte toata noaptea urmatoare.

Si Whitesnake. Dupa 3 luni de asteptare. David Coverdale intr-o forma de zile mari. Nu a mai contat nici eterna confuzie Bucharest – Budapest atunci cand au inceput sa cante.

"Is this love", "Here I go again", intunericul care devenise atat de sonor dupa 11 noaptea, senzatia ca mainile si picioarele nu iti mai apartin, priviri din toate directiile, racoarea care iti face inima sa bata mai tare.

Si s-a incheiat cu ora 12 jumate, tigara fumata pe bordura, cainele de la marginea drumului (oare de ce nu pricepea ce zic?), racoare again, strazi necunoscute si campuri in mijlocul Bucurestiului.

Totul de la o ploaie cu soare si un concert Def Leppard & Whitesnake peste asteptari.

Down the shore

Din Victoria

Stiam drumul pe de rost. Tramvaiul din statia din fata parcului. Venea din 20 in 20 de minute. Pana la capat, ca toate experientele fericite de altfel. In spatele Cismigiului. Apoi pe jos. Cofetaria Bucuresti, cu cele mai bune eclere cu frisca, piscina unde am invatat sa inot, cofetaria Capsa, cu prajiturile cu ciocolata si nuca si sucul de portocale. Magazinul Victoria in care ma rataceam de fiecare data si in care probam palarii pana la epuizare.

Apoi palatul in care te gaseam in fiecare zi. Si din care te luam la aceeasi ora. Nu intelegeam de ce oamenii mari trebuie sa munceasca intr-un loc atat de frumos. De ce nu alearga ca mine pe scari pana se impiedica, de ce nu fac avioane din hartie si de ce nu rad la fiecare om care intra pe usa.

Mirosul de hartie veche, de cerneala si sunetul masinilor de scris. As fi putut sta o eternitate doar sa miros si sa ascult. Si mainile tale. Mereu agitate. Doamna aceea mare care venea inspre mine si ma strangea in brate pana mi-as fi dorit sa respir tot aerul din lume. Parfumul ei puternic de mosc, mainile mari si parul roscat. Imi venea sa fug dar de fiecare data ma impiedicam. Se pare ca orice palat are paznicul lui. Sau pentru orice lucru frumos trebuie (?) sa platesti.

Si mainile tale. Uneori, rar, linistite. Cu degete lungi. Desi nu te-am invatat niciodata sa atingi clapele pianului.

La ora 4, pe Calea Victoriei, simteam cum se deschid toate lucrurile pe care nu puteam pana atunci sa le ating. Usa de fier de la Capsa. Si prajiturile cu nuca. Usa de la cofetaria Bucuresti. Si eclerele cu frica.

Mirosul de sine de tramvai incalzite de soare. Praful aproape invizibil din aer. Si manilie tale. Mereu agitate. Uneori, atat de uneori, linistite.

Barbatii si spalatul pe cap

Sunt femeie si ma apuca uneori acea pornire de "do anything crazy". M-am limitat doar la o vizita la un salon destul de cunoscut din Bucuresti. Vroiam doar un tuns. Atat. Se pare insa ca primesc mereu bonusuri. La pachet. Incluse. Amuzante. Depinde.

El. Probabil ca e tentant la inceput si plictisitor dupa sa speli femeile pe cap in fiecare zi, de mai bine de 20 de ori. Genul acela aranjat, cu ochelari, daca l-as fi vazut pe strada as fi putut baga mana in foc ca nu se ocupa cu asa ceva. In fine. Ma aseaza pe scaun. Confortabil. Chiar prea confortabil. Conversatie banala. Urasc sa vorbesc tampenii la coafor. Doar tunde-ma si taci. Conversatia in alta parte.

Vorbeste incet si apasat. Imi da cerceii jos. Cat tupeu. Sampon pe baza de plante, bambus, masca de par sau balsam? Doamne, mai rau ca o femeie. Doar sampon. Ce-o fi, atat.

Deja aprofundam aspectul "hai sa o spalam pe cap pe Simona". Miscari usoare dar puternice in acelasi timp, priviri lungi si zambete. Nu stiu daca sa ma simt ca la coafor, la stomatolog, la masaj sau la intalnire.

Devine incitant. Ma sfatuieste sa imi las capul in palmele lui. Nice. Dar nu stie ca pentru asta trebuie sa am tone de incredere. Nu o fac nici macar cu stilistul, nici cu stomatologul. Discutii despre horoscop, shopping si chestii pe care le vorbesti in general cu cea mai buna prietena. Dar nu, eu o fac cu tipul care ma spala cu atata dedicatie pe cap.

Deodata, intru in panica. Ma uit in jur. Chiar e un salon in care doar ma tund, da? Sigur nu am ajuns in alta parte, nu? De la ceafa, mainile lui ajung la jumatatea spatelui meu. Cazuse sampon, trebuia sa il clateasca. Si daca tot era acolo, putin masaj se gandea ca nu strica. Mai am putin si adorm. Privirile pe sub ochelari si mainile puternice ma trezesc insa. Ma uit la ceas. Aproape o ora. Damn, cam atat imi ia sa ma spal pe cap toata saptamana, dar in fine.

Uit cerceii, uita sa nu zambeasca. Se pare ca exista o legatura puternica intre barbati si spalatul pe cap al unei femei. Kind of sexy think. Sau mai bine zis, isi facea doar job-ul. O politica de marketing buna, n-am ce zice.

Hey there you

Nirvana

Atat de cald incat nu stiu ce sa fac cu hainele de pe mine. Atat de multa lume, incat e mai indicat sa raman cu ele pe mine. Si totusi... Parca...

Aproape 1 noaptea si nici strop de vant. Cateva masini, la intervale de zece minute. Miros de mare. Atat de aproape. Incat nu pot sa vad. Doua motociclete si mirosul de sosea si peste 150 kilometri la ora. Imi place mirosul asta. Si totusi...

Mi-e pur si simplu pofta. Sau dor. Nici eu nu stiu. Uneori ajungem sa le combinam atat de bine. Din doua chestii simple si perfect normale iese o pornire nebuneasca pe care o povestesti pe inserat la o tigara, cu ochii larg deschisi si mainile nelinistite.

Nu mai incercasem pana acum. Nebunia necunoscutului. Iluzia lucrurilor neincepute.

Mi-e pur si simplu pofta. Sau dor. Nirvana.

Ca doi necunoscuti carora nu le pasa de urmari si de judecati pline de frustrari, ne-am aruncat unul asupra altuia. Fara sa conteze maine, de ce, cum sau pentru ce. Doar Nirvana. Cel mai bine la 1 noaptea, cu miros de mare, nisip pe maini si briza in par.

Mi-era si dor si pofta. Si tot. Imi place. Prea mult. Periculos de mult.

Si cel mai mult cu praline.

Ne reindragostim iremediabil de fiecare data

Ora 6 dimineata. Miroase a zi de sambata care nu incepe prea bine. Fara ceas. Fara curent. O cafea fara zahar. Vama veche. "Trebuie sa va spun, dar mi-e rau dor de mare..." Se aude de la vecini, la ora 6 dimineata. Alti nebuni ca si mine. Uite de ce nu ma simt eu singura.

Ora 7. A doua cafea. Curios, nici urma de somn. Cateva tricouri, o pereche de blugi, ochelarii de soare, o fusta, un prosop, o geanta. "Gata, vezi ca plec." "Ai innebunit?" "Eu? Dintotdeauna."

Ora 7.20. Taximetristul care asculta bossa-nova la ora asta matinala. "Si zici ca pleci la mare?" Eu, cu un zambet urias: "O, da." "Pe ultima suta de metri, nu?" Ca de fiecare data. Fumam o tigara si imi ureaza drum bun.

Microbuzul plin. Gasesc un loc. O cafea proasta la pahar de plastic. Printre picioarele mele se impleticeste ceva. Sper sa fie doar un caine. Ma calmez. Era doar o aratare patrupeda infometata. Impartim 4 napolitane cu ciocolata, cateva priviri si intentia lui Patrocle de a ma musca la final. Ciudat modul in care unii isi demonstreaza afectiunea.

Si marea. Si eu. Ne reindragostim iremediabil de fiecare data. Genul acela de relatie in care nu trebuie sa dam socoteala pentru ca ne ajung fericirea si nebunia momentului.

Si golful. 2 mai. Nisipul fierbinte, singura pereche de papuci care inevitabil se rupe, drumul pe soseaua fierbinte in picioarele goale, cateva claxoane plictisite, talpile arse de soare si pline de nisip, papucii rupti intr-o mana. Cat de greu poate sa fie sa fii fericit uneori?

Taraba cu nimicuri. Cateva coliere de scoici, o pereche de cercei albastrii, reducerea "dramatica" de pret. Eram prima si cea mai meticuloasa clienta. O ora cu mainile adancite in nisipul de margele, coliere si bratari. De parca amestecai gandurile cuiva incercand sa gasesti ceea ce vrei.

Cerceii probati in oglinda motocicletei din golf. Cerceii si bestia. Vantul si mirosul de nisip ud. Marea si o pereche de picioare goale.

Doar fericirea si nebunia momentului.

Just one left

Momente de dimineata

Fiecare in parte are o privire anume. Si fiecare ma face sa incetinesc pasul in mod diferit. Imi place sa le ascult povestile si sa le zic cateva cuvinte. Au reactii diferite.

Uneori imi strang mana, alteori se uita la mine cu o privire care ma urmareste apoi toata noaptea, alteori privesc pur si simplu in jos si schiteaza un gest cu capul, putin intr-o parte.

Pentru cativa ditre ei am devenit partenerul zilnic de discutii. La aceeasi ora, la aceleasi guri de metrou. Uneia dintre ele ii plac florile. Avem, odata la cateva zile. Alteia, pateurile de la patiseria de pe partea stanga. Cele cu caise in special. Avem, de cele mai multe ori calde.

Batranului de la Victoria ii place doar sa stea de vorba. Si nu primeste nimic. Cel putin nu de la mine. Si nu am inteles niciodata de ce. Intre doua metrouri, imi povesteste cat de greu ii e sa adoarma uneori. Stiu.

Uneori, primeste doar ciocolata. Care de fiecare data se intampla sa fie Milka. Cu lapte. Lucrurile simple ar trebui sa fie cele mai bune. Iar momentele simple cele mai gustoase.

Habar nu am cum ii cheama. Le stiu insa povestile. Mai triste sau mai previzibile, mai ciudate sau mai lipsite de sens.

Probabil ca momentele simple se intampla mereu, in fiecare dimineata. Doar ca nu reusim sa le vedem uneori prea bine. Sau poate ca dimineata suntem mai orbi ca de obicei.

Cora vrea acasa!

Dupa ce a stat o vreme in fata birourilor noastre, si-a gasit temporar o stapana. Acum "s-a mutat" din nou in vechea casa, insa ii lipsesc afectiunea si grija unui camin adevarat.

Cora are aproape 7 luni, 11 kilograme, deparazitarea si vaccinurile facute, multa blanita si multa iubire pentru viitorul stapan.

My Blueberry Nights

So what's wrong with the Blueberry Pie?

Intreba adorabila Norah Jones. Am incercat sa vad si eu pana la final what's wrong with the blueberry pie / My Blueberry Nights.

Primul film in engleza al lui Wong Kar Wai (In the Mood for Love, Hong Kong Express) si o alegere inspirata de a o distribui in rolul principal pe Norah pentru care My Blueberry Nights constituie debutul cinematografic.

Desi la inceput mi s-a parut genul de film in care toate se desfasoara mult prea lent si parca auzeam mereu pe fundal sunet de ploaie, intr-un final mi-am dat seama ca tocmai asta e farmecul. My Blueberry Nights e genul de film de vazut seara tarziu sau dimineata devreme, pe ploaie, si neaparat cu ceva de baut langa.

Scenariul e relativ simplu. Jeremy (Jude Law) are o cafenea in New York. Si o placinta cu afine atat de geniala incat nimeni nu o vrea. Doar Lizzie, intr-o seara, dupa ce afla ca iubitul o insela.

So what's wrong with the Blueberry Pie?
There's nothing wrong with the Blueberry Pie, just people make other choices.

Totul se repeta pana in momentul in care Lizzie se hotaraste sa traverseze America in cautarea iubirii. Nu o va gasi, dar se va regasi pe sine. Si pe Jeremy, in aceeasi cafenea, la 300 de zile distanta dupa ultima placinta cu afine mancata in aceeasi cafenea.

Nu stiu ce mi-a placut mai mult. Probabil cateva replici memorabile, atmosfera de ploaie a filmului, Jude Law fumand in fata cafenelei, sarutul din final sau Natalie Portman in Jaguar-ul decapotabil gonind pe autostrada pustie.

Probabil cate putin din toate. Sigur Jude Law si sigur replicile:

"Ii placeau cheile si asfintiturile. Se pare ca mai mult asfintiturile. Incat s-a pierdut pana la urma intr-unul dintre ele."

"De ce pastrezi toate cheile? N-as putea sa le arunc, daca as face asta ar insemna ca acele usi se vor inchide pentru totdeauna si nu sunt eu in masura sa decid asta, nu?"

"Mi-a luat aproape un an sa ajung aici. Pana la urma nu este asa de greu sa traversezi strada, depinde insa cine te asteapta de cealalta parte."

"Cateodata ne bazam pe oameni ca pe o oglinda care ne arata si ne spune cine suntem."

Intr-un final, dupa o ora si jumatate, am gasit si raspunsul... There's nothing wrong with My Blueberry Nights... E doar un film adorabil ce merita vazut.

Love shack, baby!

Cand ai dansat ultima data pe scaunul de la birou fara sa iti dai seama?

Eu ieri. Sper ca nu a observat nimeni. Melodia e de vina.

So... Bang bang bang on the door baby! Love Shack, baby Love Shack!

Cupa presei la cantat in Hard Rock Cafe

Prima editie la care merg si, surprinzator, prima impresie buna. Exceptand juriul putin neobiectiv. Dar trecem peste. Era de la caldura, de la bere sau de la urechile dlui Marcel Pavel obisnuite cu anumite tonalitati similare tonalitatii vocii sale. Care, sincer, ma calca putin pe nervi.

Impreuna cu vechii prietenii de la acasa.ro am asistat la o editie in care nu ma asteptam sa vad / aud ca lumea chiar canta bine in presa romaneasca. La capitolul organizare, din start doua plusuri: locatia aleasa, Hard Rock Cafe, in care ma simt ca acasa de fiecare data si recitalul Iris din final. Fara cuvinte.

Fetele de la revista Joy au avut o dilema - "Voulez-vous couchez avec moi?". Nu stiu daca le-a raspuns cineva nici pana acum. Au castigat insa locul doi pentru... prezenta scenica. Valentin Tomescu de la N24 si Metallica au fost pe gustul meu. Iar premiul pentru libertatea de exprimare binemeritat.

Chiar daca nu a castigat vreun premiu, John a castigat toate aplauzele noastre sincere. Cover-ul dupa Savatage - "Sleep" a sunat parca mai bine decat originalul. Si mi-a dat exact aceeasi stare ca atunci cand ne canta "Too many tears" in birou dupa ora 6 sau la mare, la orice ora.

So delightful unusual

Ploua si ti-ai uitat toate lucrurile de neuitat la mine. Am grija insa.

Podurile de duminica

O cafea cu lapte in centrul vechi si o dupa-amiaza de duminica. Linistea aceea. Nu are ce sa se intample rau. Calcam usor pe podurile de lemn. Stiu ca daca se rup, nu vom mai gasi drumul inapoi.

Mai e putin si se insereaza. Cateva picaturi de ploaie. Miros de praf si de piatra veche. Chelnerul care se uita ciudat. Toate gandurile care se invart la fel de ciudat.

Podurile de la intoarcere. Oare de ce ne e frica de fiecare data de ceva ce ar putea sa ne raneasca?

Ma joc cu degetele de la maini asa cum face un copil sa adoarma. Sunt mai treaza insa ca niciodata.

Podurile din spate... Am stiut mereu drumul, in caz ca te ratacesti...

Over a cup of coffee

Imi spui ca e racoare. Si sa am grija cand ma urc pe scarile de lemn ud. Stii doar ca nu ma pot abtine. Miroase a vara, a apa si a tei. Caldura de mai devreme si ciocolata prea dulce, mainile cu care ma joc si nu stiu ce sa fac. Scarile inalte. Ametesc putin.

Si habar n-am de ce.

Over a cup of coffee...

Se amesteca ciudat doua parfumuri. Trei de fapt. Mai e si vara printre noi, cu noi, langa noi. Pantofii care ma bat. Baloanele agatate la geamuri de la o nunta trista. Fara muzica, fara oameni fericiti. Doar cativa greieri si broastele de pe trotuar de care ma sperii de fiecare data.

Si habar n-am de ce.

Over a cup of coffee...

De sus de pe scari se vede ceata. O simt prin fiecare por al pielii. Si mi-e cald. Nu mai am aer. De parca nu am mai dormit de mult timp si am inchis ochii brusc 5 minute. Si ametesc putin. De fiecare data.

Si habar n-am de ce.

Over a cup of coffee...

Fusta albastra

Ne-am uitat amandoua la ea cateva luni. Si la tricoul acela de pe raftul de sus, ingramadit intre zeci de umerase. Si nu ni le puteam permite pe-atunci. Dar era obiceiul nostru, in fiecare zi, dupa servici, sa intram in magazinul fermecat si sa ne uitam. Inspectam pretul de fiecare data, poate doar-doar. O invarteam pe toate partile. Da, era frumoasa. Si albastra. Si ne-o doream amandoua.

La un moment dat ne gandeam cum ar fi sa punem bani amandoua si sa o purtam cu randul. Asa ne ramaneau bani pentru cafelele / ceaiurile de weekend de la Grigore.

Mi se pare ca a trecut o eternitate de atunci. Si mi-e dor. Mi-e dor de zilele in care numaram maruntii la metrou pentru pufuleti. Si uneori imi mai dadea ea. Acum urasc sa merg cu taxiul.

Mi-e dor sa ma uit la fusta aceea albastra. Doar sa ma uit, nu sa o cumpar. Acum nu mai are niciun farmec sa intru, singura, si sa cumpar si fusta si tricoul.

Mi-e dor sa ii povestesc topaind prin baltile de pe strada ultimele tampenii facute cu o seara inainte, de tramvaiul 55 dupa care alergam desi eram amandoua convinse ca dupa tramvaie si barbati nu se alearga niciodata. Acum nu mai are niciun farmec drumul singura pana acasa in masina.

Mi-e dor de vremurile cand eram fericite cu atat de putin. Si de fusta aia albastra la care ne holbam in fiecare seara in cursul saptamanii dupa ora 6. Si pe care nu am avut-o niciodata.