Pentru ca, la un moment dat, trebuie sa vezi lucrurile clar, in alb sau negru. Chiar daca...
sâmbătă, 29 ianuarie 2011
miercuri, 26 ianuarie 2011
Miercuri
Pentru ca e miercuri, iar eu am o inclinatie naturala pentru zilele de miercuri in general, si pentru ca mi se invart prin minte chestii si pentru ca ma bucur asa de mult cand mai aud cate un "am citit postul tau aseara" si pentru ca mi-e dor sa-mi fie dor sa scriu si pentru ca azi mi-au inghetat mai putin mainile si pentru ca am baut o chestie buna cu mere si pentru ca e 11.09 (as putea spune ca e fix ziua mea dar e doar o ora) si pentru ca - a opta oara, chiar eram curioasa - asta ar trebui sa fie una dintre frazele de la cafeaua de dimineata:
joi, 20 ianuarie 2011
Cu peron pe partea stanga
Pe vremuri aveam o pasiune nebuna sa merg cu metroul; pe distante lungi, schimbat de 3 ori, in metrourile alea vechi si rosii care nici nu stiu daca mai circula de la Basarab spre 1 mai. Nu mai am de mult timp deja drum pe acolo, din pacate. Era cea mai buna metoda de a-mi pune gandurile in ordine si de a observa: gesturi, oameni, haine, vorbe.
Pe vremuri mai aveam o pasiune (si o mai am) pentru merdenelele cu branza de la piata Victoriei, pentru lucruri imposibile, cautat partituri in anticariate (cat de demult...), iesitul de sambata seara si statul degeaba de duminica seara, trezitul la 7 fara un sfert, mersul la mare pe nepusa-masa, vorbitul la telefon cu orele, oameni, asa in general, tramvaie, cafea la Grigore pe Lipscani, sus.
Si uite asa ajung la concluzia ca suntem, de fapt, o suma de tabieturi; unele care ne raman de-a lungul timpului, altele pe care le uitam pentru a face locul altora. Si, chiar si atunci cand pretindem ca uram rutina, de fapt ne-o cream, cu fiecare automatism pe care il prelungim, zi dupa zi. Nu e neaparat rau, atata timp cat ne inecam in automatismele placute, care pana la urma ne definesc.
Cred ca mi se trage de la faptul ca am mers cu metroul, 2 statii, acum 2 zile, ceea ce nu mai facusem de secole. Si mi-am reamintit. 2 statii, fix cat am avut timp sa caut ipod-ul, sa-l deschid si sa ascult melodia asta.
Si apoi, Piata Sudului cu peron pe partea stanga.
Pe vremuri mai aveam o pasiune (si o mai am) pentru merdenelele cu branza de la piata Victoriei, pentru lucruri imposibile, cautat partituri in anticariate (cat de demult...), iesitul de sambata seara si statul degeaba de duminica seara, trezitul la 7 fara un sfert, mersul la mare pe nepusa-masa, vorbitul la telefon cu orele, oameni, asa in general, tramvaie, cafea la Grigore pe Lipscani, sus.
Si uite asa ajung la concluzia ca suntem, de fapt, o suma de tabieturi; unele care ne raman de-a lungul timpului, altele pe care le uitam pentru a face locul altora. Si, chiar si atunci cand pretindem ca uram rutina, de fapt ne-o cream, cu fiecare automatism pe care il prelungim, zi dupa zi. Nu e neaparat rau, atata timp cat ne inecam in automatismele placute, care pana la urma ne definesc.
Cred ca mi se trage de la faptul ca am mers cu metroul, 2 statii, acum 2 zile, ceea ce nu mai facusem de secole. Si mi-am reamintit. 2 statii, fix cat am avut timp sa caut ipod-ul, sa-l deschid si sa ascult melodia asta.
Si apoi, Piata Sudului cu peron pe partea stanga.
luni, 10 ianuarie 2011
luni, 3 ianuarie 2011
2011 in 38 de cuvinte
Asta pentru ca tot nu am apucat sa scriu un post despre rezolutiile mele pe 2011. In... 38 de cuvinte, cam astea ar fi, cele de mai sus.
Ah.
Si sa adaug:
concertul Bon Jovi
multe, multe concedii departe, departe
si mai multe fapte bune si mai multi oameni dragi
Toffee Nut de la Starbucks in varianta de vara
cel putin jumatate din lucrurile pe care ar trebui sa stiu sa le fac pana la varsta asta (probabil ca ma descurc sa plantez un copac, ma gandeam poate invat sa si conduc. o masina)
dimineti de duminica in care sa n-am ce face si ma sui pur si simplu in tren (dupa ce in prealabil am inchis ochii si am ales la intamplare ceva din mersul trenurilor)
un balcon mare, mare, mare cu lalele
Sighisoara din nou
si un an la fel de complex ca cel care a trecut.
miercuri, 15 decembrie 2010
We see things as we are
We do not see things as they are, we see things as we are.
Mi-era dor de discutiile de dimineata de la cafea si de mersul in piata dupa fete de masa, rosii si cirese.
Cand se intampla lucruri frumoase, vrem sa ii avem aproape pe cei la care tinem. Si chiar daca azi la masa un loc a fost gol, a compensat cu o discutie (doar virtuala) cu un pahar de vin (real), la fel de spumoasa, la fel de plina de mirari, interjectii, planuri de cumparat bilete de avion, amintiri, ce mai face Blani, un an care a trecut, ca o discutie face to face de dimineata sau de seara din cafenele de pe Lipscani, so foolishly.
Ne leaga de oamenii cu care petrecem timpul mult mai multe decat ne dam seama pe moment. Nu suntem calculatoare care sa functioneze perfect, fara slabiciuni si fara erori. Sau, si asa, suntem calculatoare care functioneaza cu foarte multi virusi. Virusi ce se numesc bucurie, compasiune, grija, tristete, agitatie, imi pasa, ne pasa. Dar functionam atat de frumos cu toti acesti virusi.
Si da, zilele sunt importante. Si cele mai neinsemnate. Toate, pentru ca putem sa fim, sa facem lucruri la care in mod normal nu ne-am asteptat. In orice zi; trebuie doar sa avem putin curaj si sa credem (uneori nebuneste) in ceea ce ne dorim. Si sa vedem lucrurile asa cum suntem noi, exact asa.
Mi-era dor de discutiile de dimineata de la cafea si de mersul in piata dupa fete de masa, rosii si cirese.
Cand se intampla lucruri frumoase, vrem sa ii avem aproape pe cei la care tinem. Si chiar daca azi la masa un loc a fost gol, a compensat cu o discutie (doar virtuala) cu un pahar de vin (real), la fel de spumoasa, la fel de plina de mirari, interjectii, planuri de cumparat bilete de avion, amintiri, ce mai face Blani, un an care a trecut, ca o discutie face to face de dimineata sau de seara din cafenele de pe Lipscani, so foolishly.
Ne leaga de oamenii cu care petrecem timpul mult mai multe decat ne dam seama pe moment. Nu suntem calculatoare care sa functioneze perfect, fara slabiciuni si fara erori. Sau, si asa, suntem calculatoare care functioneaza cu foarte multi virusi. Virusi ce se numesc bucurie, compasiune, grija, tristete, agitatie, imi pasa, ne pasa. Dar functionam atat de frumos cu toti acesti virusi.
Si da, zilele sunt importante. Si cele mai neinsemnate. Toate, pentru ca putem sa fim, sa facem lucruri la care in mod normal nu ne-am asteptat. In orice zi; trebuie doar sa avem putin curaj si sa credem (uneori nebuneste) in ceea ce ne dorim. Si sa vedem lucrurile asa cum suntem noi, exact asa.
vineri, 3 decembrie 2010
Ceva, ceva timp
A trecut mai putin de jumatate de an de la ultimul post si mai bine de un an de la perioada in care scriam in mod constant. Asta pentru ca se intampla lucruri. Multe, multe.
Asa pe scurt: m-am "obisnuit" cu noul meu cartier, nu mai dau buzna peste vecinul de la 1, Helga e de fapt o tipa ok (avea si o carte in geanta - am vazut eu - si face gimnastica de la 3 ani - mi-a povestit ea). La anul o sa vina Bon Jovi si in fiecare zi cand imi amintesc ascult impreuna cu vecinii un album complet (incerc sa-i educ), am cunoscut oameni frumosi in lunile astea, am renuntat la oameni de prisos - pana la urma zic ca e echilibrata balanta), in seara asta mi s-a facut asa un dor nebun de redeschis blogul, la Grigore nu mai au Brasilian Nut de mult, prea mult timp (ce vremuri!!), intre timp am trecut peste perioada Starbucks si sunt in perioada Gloria Jeans - genial capucino duminica dimineata. Incerc sa fac o fapta buna in fiecare zi, si va invit si pe voi sa o faceti (da, pe imparte.ro, bineinteles), nu m-am lasat de fumat, dar m-am apucat de dans, am ajuns la sezonul 3 din Dr. House, ma gandesc sa fac blogul putin mai restrictiv, nu m-am lecuit de multe lucruri, mi-au ramas aceleasi tabieturi, mi-am pregatit patinele albe si genuchii pentru cazaturi pe gheata, ma bucur la fel de frenetic ca se apropie Craciunul. Voi ce-ati mai facut? :)
Ah, si mi-era dor de melodia asta, asa de dor.
Asa pe scurt: m-am "obisnuit" cu noul meu cartier, nu mai dau buzna peste vecinul de la 1, Helga e de fapt o tipa ok (avea si o carte in geanta - am vazut eu - si face gimnastica de la 3 ani - mi-a povestit ea). La anul o sa vina Bon Jovi si in fiecare zi cand imi amintesc ascult impreuna cu vecinii un album complet (incerc sa-i educ), am cunoscut oameni frumosi in lunile astea, am renuntat la oameni de prisos - pana la urma zic ca e echilibrata balanta), in seara asta mi s-a facut asa un dor nebun de redeschis blogul, la Grigore nu mai au Brasilian Nut de mult, prea mult timp (ce vremuri!!), intre timp am trecut peste perioada Starbucks si sunt in perioada Gloria Jeans - genial capucino duminica dimineata. Incerc sa fac o fapta buna in fiecare zi, si va invit si pe voi sa o faceti (da, pe imparte.ro, bineinteles), nu m-am lasat de fumat, dar m-am apucat de dans, am ajuns la sezonul 3 din Dr. House, ma gandesc sa fac blogul putin mai restrictiv, nu m-am lecuit de multe lucruri, mi-au ramas aceleasi tabieturi, mi-am pregatit patinele albe si genuchii pentru cazaturi pe gheata, ma bucur la fel de frenetic ca se apropie Craciunul. Voi ce-ati mai facut? :)
Ah, si mi-era dor de melodia asta, asa de dor.
vineri, 25 iunie 2010
Helga si lungul drum spre casa
Pe "Helga" (habar n-am cum o cheama, dar Helga i se potriveste de minune) am cunoscut-o azi, acum cateva ore, si efectele persista.Helga ar trebui sa fie instructoarea de aerobic, dar nu i se potriveste titulatura, asa ca, mai simplu, am numit-o "profa de sport". Profa aia de sport, ca in generala, inevitabil rea, inevitabil dura, inevitabil putin mica si indesata, dar cu o energie dubios de debordanta.
O ora care se prevedea a fi relaxanta, asa ca dupa o vineri lunga la job, a devenit prima parte din "cum sa o faci pe Helga sa taca din gura sau cum sa fugi din sala fara sa te faci de ras".
M-am asezat in fata, langa ea, sperand ca eu, ca o incepatoarre in astfel de antrenamente ugicatoare (ma rog, Cardio Power), vad mai bine ce si cum. Prima remarca: "domnsioara, aici nu dansam, aici SARIM!" (aia e, trecusera doar 3 zile de la ora de salsa, imi ramasese intiparita pe retina miscarea de solduri). Merg mai departe, de data asta SARIND, ca un iepure voios (pe naiba).
A doua remarca: exact cand stiam ca nu ma vede, indraznesc sa ridic piciorul la o inaltime mai umana care sa imi permita sa-mi mai trag nitel sufletul. Gresit! Helga era langa mine, langa urechea mea, aproape peste mine, urland, fara nicio picatura de sudoare pe frunte: "Misca picioruuuuuuuul! Hai, ca se poateeee! Haaaaai!". Am miscat piciorul dintr-un instinct de aparare presupun, dupa care am picat. Definitiv. La pamant. Fara sa imi mai pese daca urla, da, sare, sau ma face bucati acolo, in mijlocul unei sali pline.
Acum nu ma mai misc si probabil ca nici maine nu o voi mai face. Iar pe Helga o voi visa la noapte, pentru ca de obicei, cand e urat afara, am si cosmaruri. Dar daca va e dor de un antrenament in cel mai pur stil militaresc, eficient (n-am ce zice) sau daca vreti sa o cunoasteti pe Helga (sa luati doua fiole de calciu inainte si sa mancati ceva), va recomand antrenamentul meu de Cardio Power. Merita!
marți, 25 mai 2010
A fost odata
Cred ca mi-era dor sa-mi ramana in minte o groaza de imagini, pentru ca apoi sa-mi revina, obsesiv, la toate cafelele din toate diminetile identice de Bucuresti:
Ploaia de sambata, asa cum nu o sa o aud niciodata de la bucataria de la etajul 1
Cei mai multi nori din lume
si aburul de dimineata, de dupa ploaie
Laica si splendoarea din iarba
Ursei, indecis ca de obicei (sa sar, sa nu sar, bine, hai ca mai bine doar ma lipesc de usa de la bucatarie poate - poate)
exista un timp pentru toate
si exista franturi de gesturi si gusturi care raman probabil impregnate pe retina noastra si care vor deveni sinonime cu "atunci cand eram mici"
usi la care nu stii daca sa bati sau sa intri
case pentru care e mereu toamna
momente de liniste si-atat
si drumuri pe care le memorezi ca la 12 ani, cand ai invatat sa mergi pe bicicleta.
Ploaia de sambata, asa cum nu o sa o aud niciodata de la bucataria de la etajul 1 
Cei mai multi nori din lume 
si aburul de dimineata, de dupa ploaie
Laica si splendoarea din iarba
Ursei, indecis ca de obicei (sa sar, sa nu sar, bine, hai ca mai bine doar ma lipesc de usa de la bucatarie poate - poate)
exista un timp pentru toate
si exista franturi de gesturi si gusturi care raman probabil impregnate pe retina noastra si care vor deveni sinonime cu "atunci cand eram mici"
usi la care nu stii daca sa bati sau sa intri
case pentru care e mereu toamna
momente de liniste si-atatsi drumuri pe care le memorezi ca la 12 ani, cand ai invatat sa mergi pe bicicleta.
joi, 8 aprilie 2010
Citatul de joi
"To repeat what others have said, requires education, to challenge it, requires brains."
E aiurea cand lipsesc amandoua insa.
E aiurea cand lipsesc amandoua insa.
miercuri, 31 martie 2010
Ajutati-o pe doamna Busuioc
Ne-am intalnit "intamplator". Una dintre acele intalniri care trebuie sa se intample. Povestea ei e trista, probabil este una dintre aceia pentru care ziua de maine se masoara in cate felii de paine va avea pe masa. Cu toate acestea, doamna Busuioc este de un optimism debordant, care m-a facut sa imi reevaluez eu insami "problemele" pe care le am.
Puteti sa o ajutati cu orice. Haine, mancare, incaltaminte, o usa noua la apartament, un aragaz nou. Sau macar cu o vorba buna, pe care ma ocup personal sa i-o transmit. Ceea ce pentru noi inseamna probabil o iesire in oras sau un pranz la birou, pentru ea este mancarea pe o saptamana sau mai bine.
Povestea ei si a intalnirii noastre o gasiti aici.
Puteti sa o ajutati cu orice. Haine, mancare, incaltaminte, o usa noua la apartament, un aragaz nou. Sau macar cu o vorba buna, pe care ma ocup personal sa i-o transmit. Ceea ce pentru noi inseamna probabil o iesire in oras sau un pranz la birou, pentru ea este mancarea pe o saptamana sau mai bine.
Povestea ei si a intalnirii noastre o gasiti aici.
joi, 18 martie 2010
Noua spre zece
Sunt lucruri pentru care nu am stiut niciodata sa-i multumesc. Si momente pe care nu le-am pretuit indeajuns.
Intre Romana si Universitate mi-am dat seama ca mi-e dor asa cum nu mi-a mai fost niciodata, ca in bucatarie nu va mai mirosi niciodata a casa asa cum mirosea, nu imi va mai spune nimeni in felul acela "poti mai mult", nu vom mai planta rosii in aprilie, nu imi va mai spune la multi ani pe 11 noaptea, nu imi va mai face supa si nu se va mai ingijora, nu va mai uita in ce clasa eram intr-a sasea, nu imi va mai arunca partiturile, nu imi va mai vorbi in felul acela complet deosebit al nostru.
Pentru ca un an trece prea repede, dar nu am niciodata timp sa uit.
Intre Romana si Universitate mi-am dat seama ca mi-e dor asa cum nu mi-a mai fost niciodata, ca in bucatarie nu va mai mirosi niciodata a casa asa cum mirosea, nu imi va mai spune nimeni in felul acela "poti mai mult", nu vom mai planta rosii in aprilie, nu imi va mai spune la multi ani pe 11 noaptea, nu imi va mai face supa si nu se va mai ingijora, nu va mai uita in ce clasa eram intr-a sasea, nu imi va mai arunca partiturile, nu imi va mai vorbi in felul acela complet deosebit al nostru.
Pentru ca un an trece prea repede, dar nu am niciodata timp sa uit.
vineri, 12 februarie 2010
Wishful friday
Inca un caffe latte cu martipan, imi pare rau, voi ce faceti in weekend, da, vreau exact acele cizme de cauciuc, imi e somn, de ce visez baloane zburatoare, nici azi n-au eclere, bitter sweet symphony, e vineri si vreau multe chestii. Si visez de cateva zile baloane zburatoare.
luni, 8 februarie 2010
Shuffle
Mi-era pofta de ceva. Habar n-am de ce. Chestii amestecate. Mi-am pus singura pereche de manusi pe care o mai gasesc in ultima vreme. Ipod-ul pe shuffle. Imi place chestia asta, niciodata nu stii ce melodie o sa urmeze.
Prima straduta printre blocuri. Prima melodie. Destinatia Mega Image. Salata si tampenii si iaurt si ciocolata. Ce aberant, plimbatul prin Carreforur mi se pare deprimant, in Mega Image insa pluteste mereu asa o chestie. Si o cutie de lapte.
Doua statii. Shuffle din nou. Scap cu viata din fata unui 4 x4 care opreste apoi langa mine. Miroase a parfum (un parfum barbatesc atat de comun incat nu mai are niciun rost) si trece fulgerator pe langa mine. Hai ca n-am patit nimic nici de data asta. Arogant si nesemnificativ ca orice posesor de 4 x 4 care duhneste a parfum si asculta ceva de la care pe mine ma doare capul.
Schimbam putin.
Prima intalnire cu el, cainele negru. Ma gandesc ca nu ar fi prea indicata o confruntare fata in fata, mai ocolesc un bloc, oricum habar nu mai am unde sunt. O duduie cu un munte de sacose vrea sa treaca pe langa mine sau peste mine. Strategic, ma dau la o parte sa ii deschid calea. Gresit! Cu ultima unduire vajnica a sacosei cu cartofi ma arunca in zapada. Oricum trebuia sa curat si pardesiul asta.
Shuffle again.
De data asta trebuie. Nas in nas cu cainele negru, noi doi, mai aproape ca niciodata. Faza cu cititul gandurilor nu merge de data asta. "Nu mi-e frica, nu mi-e frica". Nici asta. Ma gandesc rapid sa-i arunc ceva din plasele mele de la Mega Image. Ce? Salata? Iaurt? Ciocolata? Neee. Fuga.
Urmatoarea.
Aprind o tigara. Imi face cu ochiul o banca plina de zapada, dar il vad. A treia oara fata in fata cu cainele negru care ma urmareste ar fi mult prea mult. Imi mai iau un bulgare in spate (maine chiar duc pardesiul la curatat) si ma indrept, triumfator, spre casa.
Shuffle pentru ultima data.
Intru in scara blocului si simt doua perechi de ochi atintite dupa mine. "Da, sunt vecina de la etajul unu." Ar trebui sa port o pancarta ca sa evitam toate privirile dubioase din fiecare seara. Si nu, nu e nevoie sa vii dupa mine pana unde se termina scarile. Cainele Hap ma priveste furios si disperat, imi place combinatia asta, deci ii deschid usa amical pentru o masa calda si un somn fara latraturi la parter.
Daca stau sa ma gandesc bine, habar n-am de ce imi era pofta. Nici salata, nici iaurt, nici ciocolata. De fapt aveam in cap o combinatie dubioasa de melodii. Inca de dimineata. Si vroiam sa ma plimb asa, nitel, ce de fiecare data, fara motiv.
Prima straduta printre blocuri. Prima melodie. Destinatia Mega Image. Salata si tampenii si iaurt si ciocolata. Ce aberant, plimbatul prin Carreforur mi se pare deprimant, in Mega Image insa pluteste mereu asa o chestie. Si o cutie de lapte.
Doua statii. Shuffle din nou. Scap cu viata din fata unui 4 x4 care opreste apoi langa mine. Miroase a parfum (un parfum barbatesc atat de comun incat nu mai are niciun rost) si trece fulgerator pe langa mine. Hai ca n-am patit nimic nici de data asta. Arogant si nesemnificativ ca orice posesor de 4 x 4 care duhneste a parfum si asculta ceva de la care pe mine ma doare capul.
Schimbam putin.
Prima intalnire cu el, cainele negru. Ma gandesc ca nu ar fi prea indicata o confruntare fata in fata, mai ocolesc un bloc, oricum habar nu mai am unde sunt. O duduie cu un munte de sacose vrea sa treaca pe langa mine sau peste mine. Strategic, ma dau la o parte sa ii deschid calea. Gresit! Cu ultima unduire vajnica a sacosei cu cartofi ma arunca in zapada. Oricum trebuia sa curat si pardesiul asta.
Shuffle again.
De data asta trebuie. Nas in nas cu cainele negru, noi doi, mai aproape ca niciodata. Faza cu cititul gandurilor nu merge de data asta. "Nu mi-e frica, nu mi-e frica". Nici asta. Ma gandesc rapid sa-i arunc ceva din plasele mele de la Mega Image. Ce? Salata? Iaurt? Ciocolata? Neee. Fuga.
Urmatoarea.
Aprind o tigara. Imi face cu ochiul o banca plina de zapada, dar il vad. A treia oara fata in fata cu cainele negru care ma urmareste ar fi mult prea mult. Imi mai iau un bulgare in spate (maine chiar duc pardesiul la curatat) si ma indrept, triumfator, spre casa.
Shuffle pentru ultima data.
Intru in scara blocului si simt doua perechi de ochi atintite dupa mine. "Da, sunt vecina de la etajul unu." Ar trebui sa port o pancarta ca sa evitam toate privirile dubioase din fiecare seara. Si nu, nu e nevoie sa vii dupa mine pana unde se termina scarile. Cainele Hap ma priveste furios si disperat, imi place combinatia asta, deci ii deschid usa amical pentru o masa calda si un somn fara latraturi la parter.
Daca stau sa ma gandesc bine, habar n-am de ce imi era pofta. Nici salata, nici iaurt, nici ciocolata. De fapt aveam in cap o combinatie dubioasa de melodii. Inca de dimineata. Si vroiam sa ma plimb asa, nitel, ce de fiecare data, fara motiv.
marți, 26 ianuarie 2010
Cu cine stai la masa?
Azi ma intreba cineva daca as sta la masa cu un om sarman. Raspunsul meu a fost da. Raspunsul lui a fost nu, deoarece l-ar deprima.
La cateva ore diferenta, reusesc sa ma pierd pe o strada pe care am fost ani de-a randul. Singurul care s-a oferit sa imi raspunda, politicos, la intrebarea "cum ajung la Iancului" si sa imi si arate scurtaturi pe stradute a fost un "om amarat". Genul acela de oameni care, in prima instanta iti inspira un amestec de repulsie, mila si teama. Dar care sunt mult mai binecrescuti decat multi altii cu un statut privilegiat. Genul acela de oameni care iti zambesc in timp ce vorbesc cu tine, asa cum doar putini mai fac asta azi. Oameni dupa care ma uit zilnic pe strada, in magazine, in metrou, in troleibuz si care ma binedispun instantaneu.
Raspunsul meu e in continuare da, eu chiar as sta la masa cu un om amarat, pentru ca stiu ca as avea atat de multe chestii de invatat de la el.
P.S. Aseara am visat ca ma prindeau controlorii (desi am declarat sus si tare ca de azi inainte voi merge numai pe jos) si ca tineam in brate un caine mare si negru.
N-are legatura.
E aberant doar cum reusesc sa ma ratacesc pe strazi pe care credeam ca le cunosc atat de bine.
La cateva ore diferenta, reusesc sa ma pierd pe o strada pe care am fost ani de-a randul. Singurul care s-a oferit sa imi raspunda, politicos, la intrebarea "cum ajung la Iancului" si sa imi si arate scurtaturi pe stradute a fost un "om amarat". Genul acela de oameni care, in prima instanta iti inspira un amestec de repulsie, mila si teama. Dar care sunt mult mai binecrescuti decat multi altii cu un statut privilegiat. Genul acela de oameni care iti zambesc in timp ce vorbesc cu tine, asa cum doar putini mai fac asta azi. Oameni dupa care ma uit zilnic pe strada, in magazine, in metrou, in troleibuz si care ma binedispun instantaneu.
Raspunsul meu e in continuare da, eu chiar as sta la masa cu un om amarat, pentru ca stiu ca as avea atat de multe chestii de invatat de la el.
P.S. Aseara am visat ca ma prindeau controlorii (desi am declarat sus si tare ca de azi inainte voi merge numai pe jos) si ca tineam in brate un caine mare si negru.
N-are legatura.
E aberant doar cum reusesc sa ma ratacesc pe strazi pe care credeam ca le cunosc atat de bine.
luni, 25 ianuarie 2010
Niste fursecuri?
Da. Deci un ceai de sunatoare si niste fursecuri cu nuca si un hamac si niste vara si niste blachita si niste cafenea si nitel vant. Si daca se poate la pachet. Acum. Urgent. Are cineva?
marți, 19 ianuarie 2010
Calator ocazional cu card multiplu
De cand am trecut la "resedinta de iarna", am renuntat la vechi obiceiuri / tabieturi / vicii printre care si mersul zilnic cu metroul, ascultat muzica intre basarab si piata victoriei, socializare fortata de aglomeratie. Imi lipsesc.
Aveam nevoie de o schimbare si am gasit: de mai bine de o luna m-am declarat fan al mersului pe jos. Doua statii zilnic, dus si intors, tocmai bine sa ma trezesc dimineata si sa imi spal creierul seara.
Pana intr-o dimineata fatala, cand zapada de afara si, mai ales, o fata dubios de binevoitoare a vanzatoarei de bilete m-au determinat sa imi fac un card RATB. Am zis ca vreau 4 bilete, m-a intrebat duios daca nu vreau totusi un card, m-am uitat la ea, era PRIMA vanzatoare de bilete politicoasa, am zis da. Si m-am ales cu un card Multiplu pentru calatori ocazional.
Zic ca e ok, aia e, sunt calator ocazional de azi. N-a mai fost insa la fel de ok cand am inceput, ca prin minune, sa ratez toate autobuzele, sa mi se inchida toate usile in nas exact cand ziceam "gata, l-am prins, ma sui", sa adorm in statii cate 20 de minute. Si n-a mai fost deloc ok, cand, ca o incununare a perioadei mele de calator ocazional posesor de card multiplu, am tras prima cazatura, in cea mai mare balta, in fata usilor inchise in nas ale autobuzului, cu cardul meu multiplu imprastiat pe jos alaturi de continutul divers ce ma insotea: hartii, agenda, telefoane, una bucata creion dermatograf, 3 pungi de pufuleti.
Experienta mea de calator ocazional cu card multiplu a luat sfarsit mult mai devreme decat preconizam. Mie mi-aduce ghinion, clar. Deci, donez card multiplu, pentru cine se simte asa, intr-un fel anume "ocazional". Are si bonus: 3 calatorii gratis :d
Aveam nevoie de o schimbare si am gasit: de mai bine de o luna m-am declarat fan al mersului pe jos. Doua statii zilnic, dus si intors, tocmai bine sa ma trezesc dimineata si sa imi spal creierul seara.
Pana intr-o dimineata fatala, cand zapada de afara si, mai ales, o fata dubios de binevoitoare a vanzatoarei de bilete m-au determinat sa imi fac un card RATB. Am zis ca vreau 4 bilete, m-a intrebat duios daca nu vreau totusi un card, m-am uitat la ea, era PRIMA vanzatoare de bilete politicoasa, am zis da. Si m-am ales cu un card Multiplu pentru calatori ocazional.
Zic ca e ok, aia e, sunt calator ocazional de azi. N-a mai fost insa la fel de ok cand am inceput, ca prin minune, sa ratez toate autobuzele, sa mi se inchida toate usile in nas exact cand ziceam "gata, l-am prins, ma sui", sa adorm in statii cate 20 de minute. Si n-a mai fost deloc ok, cand, ca o incununare a perioadei mele de calator ocazional posesor de card multiplu, am tras prima cazatura, in cea mai mare balta, in fata usilor inchise in nas ale autobuzului, cu cardul meu multiplu imprastiat pe jos alaturi de continutul divers ce ma insotea: hartii, agenda, telefoane, una bucata creion dermatograf, 3 pungi de pufuleti.
Experienta mea de calator ocazional cu card multiplu a luat sfarsit mult mai devreme decat preconizam. Mie mi-aduce ghinion, clar. Deci, donez card multiplu, pentru cine se simte asa, intr-un fel anume "ocazional". Are si bonus: 3 calatorii gratis :d
miercuri, 30 decembrie 2009
Ce-am facut anul asta
Am baut impreuna cafeaua la 5 dimineata, chiar daca dupa aceea s-a carat fara nici cel mai mic resentiment. Aia e, nu ii port pica.
Mi-am pus serioase intrebari referitoare la statutul meu social. Nici pana acum nu am "fost in stare" sa imi iau un telefon "ca lumea".
M-am indragostit. Iremediabil si cumplit si in fiecare zi de diferite "persoane".
Am dat un interviu. E cu martieni, blogosfera feminina si de ce (nu) ai avantaje ca femeie in lumea blogurilor.
Am inceput un mic ghid de animale urbane. De fapt, am pus bazele unei mici gradini zoologice online. Eu o mai numesc ograda mea virtuala. Struti (urbani), cocosi (de elita), gaste (de birou), castori (galesi).
Am pus intrebari lunea, voi ati raspuns, eu promit sa le reiau la anul.
Am scris jurnalul unei superficiale si am lansat dictonul "maioneza pe dublu cheesburger e buna pentru deprimare". Bine, nu e pe deplin verificat, da' la mine chiar functioneaza.
Am aflat de ce (nu) e cool sa fii femeie, mai ales isterica sau infometata.
Am marturisit ca ma dau in vant dupa scrumbia la gratar din Vama, gramatica, Pina Colada si caini si am stat de vorba cu doi chinezi intr-o patiserie.
Adica ma rog, de-astea marunte, de-ale casei.
joi, 24 decembrie 2009
Socializare de casa noua
Deci, cum ziceam, m-am mutat. Locuri noi, oameni noi, ca la astia ma uit in primul rand. Si am zis ca e timpul sa incep socializarea.
Asadar...
Episodul 1:
Prima zi, seara, chei noi, nu mai tin bine minte numarul apartamentului. Ma iau doar dupa magazinul din colt. Scot cheile, intra perfect, dar totusi nu se deschide. Insist. De vreo 3-4 ori. Deja ma enervez, incep sa sun la usa, apoi sa bat. Ma dor mainile. Intr-un final, se deschide. Un domn respectabil in pijamaua lui clasica la mare moda prin anii 80, ma priveste asa, dintr-o parte, cum nu-mi place mie. "Aaaa, caut un apartament, dar nu mai stiu numarul si... nu, nu cred ca e asta". O iau in directie opusa, gasesc apartamentul MEU de la numarul 15 (bine ca nu e 24), ma inchid bine in casa ca sa nu se razbune mai tarziu domnul cu pijamaua din anii 80 si inchei primul episod de socializare.
Episodul 2:
Piata Sudului, o groaza de troleibuze cu numere dubioase de care nu am mai auzit pana acum. Eu il caut pe 74. Vine, urc, evident dupa o statie nu stiu cum, dar nu mai era 74 (si jur ca era 74 cand m-am suit). Cobor impreuna cu o doamna cu multe sacose, ca si mine, trecuta de 60 de ani. Se pare ca mereu am lipici la varstele astea mai inaintate. Ne lamentam impreuna ca am gresit autobuzul, o luam la goana spre statia lui 74, mai scapam o sacosa pe gheata, mai vorbim de niste sarmale de Craciun.
"Statia de dinainte de intersectie, stiti care e?" "Acolo cobor si eu." Evident, aceeasi strada si acelasi bloc cu mine (ala cu magazinul in colt). Inchei cu bine si cel de-al doilea episod de socializare, mult mai pasnic de aceasta data, cu urari pentru cele mai bune sarmale. (doar ca eu habar n-am sa le fac, dar, ma rog, trebuia sa ma ridic la inaltimea conversatiei).
Si concluzia (sau ce am invatat noi pana acum, din primele zile din noua locatie): de tinut bine minte numarul apartamentului in care stai, nu purta pijamale din anii 80 decat daca au dungulite mai subtiri si albastre, invata macar ce se pune in sarmale in caz ca esti fortat de imprejurari sa iti dovedesti talentele culinare.
Si nu intra NICIODATA peste necunoscuti in casa incercand sa le fortezi usa (poate doar daca stii sa canti frumos un colind ceva).
Asadar...
Episodul 1:
Prima zi, seara, chei noi, nu mai tin bine minte numarul apartamentului. Ma iau doar dupa magazinul din colt. Scot cheile, intra perfect, dar totusi nu se deschide. Insist. De vreo 3-4 ori. Deja ma enervez, incep sa sun la usa, apoi sa bat. Ma dor mainile. Intr-un final, se deschide. Un domn respectabil in pijamaua lui clasica la mare moda prin anii 80, ma priveste asa, dintr-o parte, cum nu-mi place mie. "Aaaa, caut un apartament, dar nu mai stiu numarul si... nu, nu cred ca e asta". O iau in directie opusa, gasesc apartamentul MEU de la numarul 15 (bine ca nu e 24), ma inchid bine in casa ca sa nu se razbune mai tarziu domnul cu pijamaua din anii 80 si inchei primul episod de socializare.
Episodul 2:
Piata Sudului, o groaza de troleibuze cu numere dubioase de care nu am mai auzit pana acum. Eu il caut pe 74. Vine, urc, evident dupa o statie nu stiu cum, dar nu mai era 74 (si jur ca era 74 cand m-am suit). Cobor impreuna cu o doamna cu multe sacose, ca si mine, trecuta de 60 de ani. Se pare ca mereu am lipici la varstele astea mai inaintate. Ne lamentam impreuna ca am gresit autobuzul, o luam la goana spre statia lui 74, mai scapam o sacosa pe gheata, mai vorbim de niste sarmale de Craciun.
"Statia de dinainte de intersectie, stiti care e?" "Acolo cobor si eu." Evident, aceeasi strada si acelasi bloc cu mine (ala cu magazinul in colt). Inchei cu bine si cel de-al doilea episod de socializare, mult mai pasnic de aceasta data, cu urari pentru cele mai bune sarmale. (doar ca eu habar n-am sa le fac, dar, ma rog, trebuia sa ma ridic la inaltimea conversatiei).
Si concluzia (sau ce am invatat noi pana acum, din primele zile din noua locatie): de tinut bine minte numarul apartamentului in care stai, nu purta pijamale din anii 80 decat daca au dungulite mai subtiri si albastre, invata macar ce se pune in sarmale in caz ca esti fortat de imprejurari sa iti dovedesti talentele culinare.
Si nu intra NICIODATA peste necunoscuti in casa incercand sa le fortezi usa (poate doar daca stii sa canti frumos un colind ceva).
sâmbătă, 19 decembrie 2009
Hei, o sa imi fie dor...
E, intr-un fel, cel mai trist post de pe blog. Si nu ar fi indeajuns pentru cate ar trebui sa spun.
E un moment in care trebuie sa iau hotarari, sa accept schimbarile si sa pornesc din nou de la zero. Nu singura, pentru ca ar fi fost mult prea greu.
Intotdeauna m-am atasat foarte mult de oamenii pe care i-am cunoscut de-a lungul vietii. Nu mi-a pasat daca am fost judecata pentru asta, in final, cele mai importante lucruri sunt acelea pe care le ai in suflet cand esti doar tu cu tine, nu ceea ce gandesc altii ca ar fi bine sau nu. Si, desi poate parea dubios, da, am reusit sa ma atasez si de femeia care vinde mere, cea care vinde bors, florareasa din colt, domnul care vinde cele mai dulci mere din tot Bucurestiul. Ii stiu de ani de zile, am crescut langa ei, o sa-mi lipseasca foarte mult.
M-am atasat de locul pe care l-am numit pana acum "casa". Desi las in urma un sac intreg de amintiri triste, stiu ca o sa imi lipseasca ingrozitor de mult bradul din curte, gaina pe care o ridicasem la rangul de animal de casa, trandafirii, fiecare colt in care am plans sau am fost fericita, fiecare miros, toate amintirile legate de ei, cei care nu mai sunt, fiecare ecou al pasilor lor pe care mi se pare ca ii mai aud inca in fiecare zi pe inserat.
Cu toate acestea, atunci cand simti ca nu mai poti continua asa, cand te apasa mult prea mult ceea ce s-a intamplat in trecut, e cazul sa incepi totul din nou. Si, chiar daca o sa fie primul Craciun departe de tot, o sa fie probabil primul Craciun cu adevarat fericit. Probabil ca asta mi-am dorit cel mai mult.
Si da, e un post trist... dar e si un inceput fericit. Chiar daca imi va fi cumplit de dor de tot ceea ce las in urma.
E un moment in care trebuie sa iau hotarari, sa accept schimbarile si sa pornesc din nou de la zero. Nu singura, pentru ca ar fi fost mult prea greu.
Intotdeauna m-am atasat foarte mult de oamenii pe care i-am cunoscut de-a lungul vietii. Nu mi-a pasat daca am fost judecata pentru asta, in final, cele mai importante lucruri sunt acelea pe care le ai in suflet cand esti doar tu cu tine, nu ceea ce gandesc altii ca ar fi bine sau nu. Si, desi poate parea dubios, da, am reusit sa ma atasez si de femeia care vinde mere, cea care vinde bors, florareasa din colt, domnul care vinde cele mai dulci mere din tot Bucurestiul. Ii stiu de ani de zile, am crescut langa ei, o sa-mi lipseasca foarte mult.
M-am atasat de locul pe care l-am numit pana acum "casa". Desi las in urma un sac intreg de amintiri triste, stiu ca o sa imi lipseasca ingrozitor de mult bradul din curte, gaina pe care o ridicasem la rangul de animal de casa, trandafirii, fiecare colt in care am plans sau am fost fericita, fiecare miros, toate amintirile legate de ei, cei care nu mai sunt, fiecare ecou al pasilor lor pe care mi se pare ca ii mai aud inca in fiecare zi pe inserat.
Cu toate acestea, atunci cand simti ca nu mai poti continua asa, cand te apasa mult prea mult ceea ce s-a intamplat in trecut, e cazul sa incepi totul din nou. Si, chiar daca o sa fie primul Craciun departe de tot, o sa fie probabil primul Craciun cu adevarat fericit. Probabil ca asta mi-am dorit cel mai mult.
Si da, e un post trist... dar e si un inceput fericit. Chiar daca imi va fi cumplit de dor de tot ceea ce las in urma.
sâmbătă, 21 noiembrie 2009
Pascal
Pe Pascal l-am cunoscut ieri in fata unui ghiseu, la o coada infernala. Mi-a povestit despre benzina, avioane, sotia lui care este cea mai frumoasa femeie din lume si de ce ii tremura atat de tare mainile. Pascal era o figura cel putin ciudata in toata adunatura de oameni nervosi si frustrati din fata ghiseelor. Calm, cu un fes albastru si, mai ales politicos.
Si uite asa am ajuns in dilema aceea pe care o urasc. Vrei sa ajuti un om si nu stii daca nu il pui mai rau intr-o situatie jenanta.
"4 lei, taxa de timbru, atat aveti de plata."
Mi-am zis ca ce-o fi o fi, poate nu o sa accepte, poate o sa se simta umilit. A acceptat, a zambit, si mi-a multumit pe tonul acela politicos si totusi foarte afectuos, asa cum faceau oamenii odata demult.
Si la fel ca odinioara, Pascal mi-a sarutat mana la plecare.
Pascal are 83 de ani iar maine este ziua lui. E fericit pentru ca sotia lui este inca cea mai frumoasa femeie din lume pentru el.
Mie mi-a insesninat ziua. Daca il veti intalni vreodata pe Pascal, e bucuros si doar sa stai de vorba cu el. Iar eu chiar il cred ca sotia lui e cea mai frumoasa femeie din lume. Pentru ca e iubita neconditionat, de mai bine de 50 de ani, iar lucrurile astea sincere, din inima, nu se demodeaza niciodata.
Si uite asa am ajuns in dilema aceea pe care o urasc. Vrei sa ajuti un om si nu stii daca nu il pui mai rau intr-o situatie jenanta.
"4 lei, taxa de timbru, atat aveti de plata."
Mi-am zis ca ce-o fi o fi, poate nu o sa accepte, poate o sa se simta umilit. A acceptat, a zambit, si mi-a multumit pe tonul acela politicos si totusi foarte afectuos, asa cum faceau oamenii odata demult.
Si la fel ca odinioara, Pascal mi-a sarutat mana la plecare.
Pascal are 83 de ani iar maine este ziua lui. E fericit pentru ca sotia lui este inca cea mai frumoasa femeie din lume pentru el.
Mie mi-a insesninat ziua. Daca il veti intalni vreodata pe Pascal, e bucuros si doar sa stai de vorba cu el. Iar eu chiar il cred ca sotia lui e cea mai frumoasa femeie din lume. Pentru ca e iubita neconditionat, de mai bine de 50 de ani, iar lucrurile astea sincere, din inima, nu se demodeaza niciodata.
marți, 17 noiembrie 2009
78 de ore si 24 de minute
Ma scot din sarite zilele in care toate sunt pe dos. Imi dau cu usa de la masina peste degete, am parte de schimbari de planuri de la o ora la alta, imi gestionez cu calm (aparent) existenta paralela si, desi ar trebui sa am mai mult timp liber ca niciodata, e marti si visez cu ochii deschisi la "vineri seara", cand declar nefunctionale timp de 2 zile toate variantele online de comunicare: mailuri, messenger, orice.
Imi plac la nebunie insa cele 2 zile in care sa ma uit pe pereti, sa ma trezesc (la 8 cand inca nu e lume pe strazile mele), sa ma uit de 3 ori la aceeasi taraba in piata, sa cumpar dovleci si marar, (bine, poate si un tricou sau un fular daca imi pica ceva cool in mana), sa vorbesc cu Blachita si sa ma uit la cele mai penibile emisiuni la televizor.
Imi ador existenta aia simpla, in care toate reperele sunt legate de cand se lumineaza si cand se intuneca afara, de ora la care mananca cainii, de inserat si de frig, cand cel mai bun loc de pe pamant e in pat cu zambit si paturi, cu fursecuri mancate sambata seara si adormit usor.
Marti, la 17.36 insa, mi se pare ca mai e o eternitate pana atunci. Mai sunt o groaza de chestii de oameni mari de rezolvat, un morman de lucruri pe hold, o lista fara sfarsit de "sa rezolvam azi". Inca 78 de ore si 24 de minute.
Imi plac la nebunie insa cele 2 zile in care sa ma uit pe pereti, sa ma trezesc (la 8 cand inca nu e lume pe strazile mele), sa ma uit de 3 ori la aceeasi taraba in piata, sa cumpar dovleci si marar, (bine, poate si un tricou sau un fular daca imi pica ceva cool in mana), sa vorbesc cu Blachita si sa ma uit la cele mai penibile emisiuni la televizor.
Imi ador existenta aia simpla, in care toate reperele sunt legate de cand se lumineaza si cand se intuneca afara, de ora la care mananca cainii, de inserat si de frig, cand cel mai bun loc de pe pamant e in pat cu zambit si paturi, cu fursecuri mancate sambata seara si adormit usor.
Marti, la 17.36 insa, mi se pare ca mai e o eternitate pana atunci. Mai sunt o groaza de chestii de oameni mari de rezolvat, un morman de lucruri pe hold, o lista fara sfarsit de "sa rezolvam azi". Inca 78 de ore si 24 de minute.
vineri, 6 noiembrie 2009
Imi iubesc dulapul
In dimineata asta m-am trezit cu un dulap in cap. La propriu. In minutele alea dinainte de cafea, lucrurile sunt mai instabile si isi pierd echilibrul. Sau ma aflu eu unde nu ar trebui.
Dar m-a lovit de am vazut soarele asta si aerul straveziu si senzatia de "poti fi fericit indiferent de cate lucruri ti s-au intamplat pana acum".
Probabil ca sunt chestiile acelea simple despre care de fapt am tot aberat pe blogul asta de aproape 2 ani. Alea cu sa bei cafea in locuri frumoase (o prefer pe-aia din gara sau de-acasa de pe veranda), sa mergi descult, sa te plimbi cu metroul de la un capat la altul fara niciun scop, sa vorbesti cu un strain pe strada doar pentru ca e trist, sa porti sosete de doua culori doar pentru ca nu le gasesti niciodata perechea, sa vezi partea buna in orice tampenie care ti se intampla (si chiar exista, in absolut orice), sa te bucuri cand poti sa faci pe cineva sa zambeasca asa, aiurea-n tramvai, cum imi place mie.
Eu imi iubesc dulapul, chiar daca acum e dezmembrat. M-a facut sa vad mai bine soarele asta straveziu de azi, sa mai imi pun o cana de cafea, sa ies in pijamale pe veranda si sa zambesc aiurea-n tramvai.
Dar m-a lovit de am vazut soarele asta si aerul straveziu si senzatia de "poti fi fericit indiferent de cate lucruri ti s-au intamplat pana acum".
Probabil ca sunt chestiile acelea simple despre care de fapt am tot aberat pe blogul asta de aproape 2 ani. Alea cu sa bei cafea in locuri frumoase (o prefer pe-aia din gara sau de-acasa de pe veranda), sa mergi descult, sa te plimbi cu metroul de la un capat la altul fara niciun scop, sa vorbesti cu un strain pe strada doar pentru ca e trist, sa porti sosete de doua culori doar pentru ca nu le gasesti niciodata perechea, sa vezi partea buna in orice tampenie care ti se intampla (si chiar exista, in absolut orice), sa te bucuri cand poti sa faci pe cineva sa zambeasca asa, aiurea-n tramvai, cum imi place mie.
Eu imi iubesc dulapul, chiar daca acum e dezmembrat. M-a facut sa vad mai bine soarele asta straveziu de azi, sa mai imi pun o cana de cafea, sa ies in pijamale pe veranda si sa zambesc aiurea-n tramvai.
vineri, 16 octombrie 2009
Strada sfintilor
Am inghetat de frig pe strada Sfintilor, am visat bomboane fondante, dar dimineata mi-am dat seama ca le gasesc cel mai aproape doar la cofetaria Liliana si ploua.
Am fumat prima "tigara de iarna", cand iti ingheata buzele si mi-am dat seama ca inca mai exista o mercerie ca pe vremuri la mine in cartier unde au "andrele numarul trei" si gheme de lana.
Cred ca de fapt asta fac oamenii cand afara uita sa inceteze ploaia.
Am fumat prima "tigara de iarna", cand iti ingheata buzele si mi-am dat seama ca inca mai exista o mercerie ca pe vremuri la mine in cartier unde au "andrele numarul trei" si gheme de lana.
Cred ca de fapt asta fac oamenii cand afara uita sa inceteze ploaia.
marți, 13 octombrie 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
