Soricarul

"Unde mi-ai ascuns soricarul?"

6 dimineata si intuneric. Incep sa caut. Sub masa, sub perne, in dulap. Ma gandeam eu ca totusi nu as fi bagat un soricar in dulap, dar, pentru orice eventualitate.

6 si 10. Inca nu apare. Si clar, imi amintesc cum l-am lasat pe undeva prin casa, aproape adormit. Ii dadusem si sa manance. Oase si struguri. Struguri nu stiu de ce si nu stiu cum a putut sa ii digere totusi.

Deci nu e.

Incep sa ma simt vinovata ca am pierdut un biet soricar care zace probabil acum undeva pe-afara prin frig.

"Pana la urma, unde l-ai pus?"

Liniste si chicote.

"Auzi, dar tu nu bei cafeaua odata asa, de dimineata?"

Doua inghitituri de cafea si brusc lucrurile devin mult mai clare.

Soricarul nu e in continuare. Normal. Probabil ca ar trebui sa fiu atenta la ce ma gandesc inainte de a adormi pentru a nu mai visa soricari ascunsi in dulap, cu preferinte culinare dubioase (struguri), si pierduti intr-un final.

Morala: In loc de buna dimineata, "unde mi-ai ascuns soricarul" e o varianta mai creativa. Plus: urmatorul caine va trebui sa fie un soricar in mod obligatoriu. De preferinta unul care nu se ascunde de buna voie si nesilit de nimeni prin dulapuri.

Strutul si corporatista

Geanta mare, aurie. Se aud periodic franturi de conversatii telefonice. Tare, tare sa se auda dintr-un capat intr-altul al biroului in care isi duc existenta peste 20 de oameni, asaltati de rezonantele infipte si blond-platinate.

"Au sunat mai multi barbati. Nu aveam cum sa-i refuz." Intelegem. Deducem ca e vorba de un eveniment. Monden, bineinteles, pe care domnsioara "stralucesc de-ti iau ochii" il organizeaza cu o fervoare iesita din comun. Ca, deh, ca noua corporatista, trebuie sa se afirme. Oricum. Cu orice pret.

Palarie cu cristale. (Probabil Swarowski daca am intreba-o. Dar mai bine nu riscam.)

Tenisi. Wow. Aurii. Ne-am linistit.

Pantaloni de trening portocalii, luciosi. Si cu dungi. Asortati cu o bluzita stramta. Ca a auzit ea ca se poarta combinatiile sport-elegant. Fashion Pitzi si-ar da acordul.

Si, la sfarsit, fauna de birou: Strutul. Cum care strut? Strutul roz, de puf, ce troneaza triumfator langa Maria Sa, Geanta aurie. Nu stiam de unde am inceput de la o vreme sa am puf roz pe haine.

Poze: nuuu... Doar cateva pene din coada sarmanului animal. Nu riscam mai mult. Geanta aurie de corporatista e grea probabil.

Numaratori

Pentru ca ploua. Si nu se misca nimic. Si poti sa numeri de cate ori a cazut o picatura in acelasi loc.

Si sa iti lipesti nasul de geamurile aburite.

Si sa pierzi un tramvai. Si inca unul. Pana iti ingheata mainile.

Sau varful nasului.

Pentru ca ploua, asa incet, incat nici nu auzi.

Dupa Aurel. Adriana si ciorba

Pentru ca ni s-a facut foame dupa atata alergatura cu si dupa Aurel, am recurs, in fapt de seara, la operatiunea ciorba.

Incununata cu succes. Relatarea completa a evenimentului, de catre unul dintre participanti, aici.

Aurel

Aurel n-are treaba toata ziua. Doar sa zaca in parcare. Si sa faca tampenii, din cand in cand. Adica sa intre dupa tine in birou. In rest, n-are treaba.

Pazeste cate o masina in fiecare zi, mananca biscuti si turta dulce, in functie de preferinte si da din coada. Sincera sa fiu, cred ca asta e ocupatia lui de baza: datul din coada. Si brusc ma gandesc ca e atat de bine sa nu ai alta treaba decat sa te indopi cu dulciuri si sa dai din coada cand cineva te mangaie pe cap.

Daca ar fi insa toate lucrurile atat de simple... Aurel nu are stapan. Si s-ar bucura enorm sa aiba unul. Nu cere mult: doar biscuiti (ii plac cei cu vanilie) din cand in cand si scarpinat intre urechi. O sa te invete in schimb cat de bine poate fi sa lenevesti o zi intreaga. Plus inca alte cateva chestii despre iubirea neconditionata.

Supa de rosii

Ne stim de cand suntem mici. In fine, de cand sunt ei mici.

Ne-am atasat unii de altii treptat. Cu primul corn cu ciocolata (smuls din mana), primele pete de noroi (aruncate la intamplare pe mine), prima muscatura (prieteneasca bineinteles) si primele priviri acuzatoare atunci cand nu aveam. Ceva de mancare sau chef de alte pete de noroi pe mine.

Martori imperturbabili ai tuturor evenimentelor din preajma: stiu pe de rost (rost cainesc) orele mele de venit si plecat, continutul pungilor de supermarket (care se mai revarsa asupra lor din cand in cand), orele din seara in care vecinul de langa mine sta cu cartea de bucate in prag si fumeaza, masina albastra care parcheaza in fiecare noapte la 11 vizavi.

Azi insa nimic.

Doar vecinul care probabil face din nou supa de rosii. Dupa miros.

Si ploaia interminabila.

Si ei doi, unul peste altul, in singurul loc uscat, sub streasina farmaciei cu "inventar" pe usa. Inventar la ploi, minute in care nu se intampla nimic si la fiecare respiratie calda de-a lor.

Iar supa aceea de rosii. Probabil ca a fost buna. Dupa miros.

Multumesc

Pentru mirosul de mandarine care imi aduce aminte de Craciun si de toate lucrurile imposibile care devin posbile.

Pentru faptul ca mi s-au inmuiat picioarele aproape un minut pe 11 la pranz.

Pentru Domnul Joi la care o sa ma uit si o sa imi amintesc ca va iubesc mult.

Pentru Domnul Bon Jovi (chiar daca nu in carne si oase), ci in discografie completa.

Pentru cafeaua si cana de la Grigore.

Pentru toate chestiile care stiti ca imi plac la nebunie si la care v-ati gandit. Fiecare se leaga de cate o amintire placuta impreuna.

Pentru simplul fapt ca ati indurat "Always" si "Bed of roses" 4 ore, pentru ca nu ati ras prea tare de tenisii mei din geanta, pentru ca sunteti mereu langa mine, pentru ca ma acceptati cu toate chestiile si tampeniile mele.

Si pentru ca si eu va iubesc mult.

Si am uitat sa va dau inimioarele cu ciocoalata Finetti. Aveau si lingurite de plastic albastre. Dar au fost asa de bune la mare!

Sapte si cinci

Pentru ca ploua.

7 dimineata. Primele picaturi de ploaie. Pe nas. E clar, ceva e in neregula.

Suna telefonul. 7 si 5.

"Deci ploua?"

"Deci ploua"

"Ce facem?"

Pauza. Sentimentul acela de asteptare in care fiecare asteapta solutia salvatoare de la celalalt, desi, in acelasi timp, fiecare stie ca nu o detine.

"La Victoria, pe peron, da?"

Da. In sandale (aproape) si cu caciula (aproape).

Am analizat cu atentie piata umbrelelor pe ziua de azi. In urma raportului calitate - pret nu am reusit sa finalizam nicio achizitie. Am achizitionat in schimb aproximativ 20 de balti (de adancimi si densitati diferite), vreo 3-4 oameni treziti mai prost ca noi de dimineata si cu un vocabular mai bogat, cateva priviri (aproape) admirative asupra sandalelor si, in final, o cafea fierbinte.

Asta pentru ca ne place sa traim cu intensitate impreuna momentele de (aproape) panica.

Sau pentru ca pur si simplu ploua. Asa aiurea, dintr-o data, fara sa imi zica si mie nimeni nimic din-nainte.

Schimbari de anotimp

Probabil ca se schimba doar anotimpurile.

Sau poate e vorba de alegeri, cedari, compromisuri si valori.

Nu stie sa faca tort de ciocolata si ii tremura putin mainile. A trebuit sa invete multe insa in ultimii 26 de ani.

Lucruri la care nu ai cum sa nu tii, gesturi de care te atasezi involuntar.

"Ai venit" si privirea "depind de tine, dar nu o sa-ti spun niciodata asta".

Replici care or sa se piarda la un moment dat. La fel ca aburul de seara la sfarsit de vara.

Si nu mai e vorba nici de alegeri, nici de cedari sau compromisuri.

Doar de oameni care dispar de langa noi incet-incet si pe care ne gandim sa ii oprim cand nu mai putem.

Sau poate ca e vorba doar de anotimpuri care se schimba.

When september ends

Preferinte

Ne-am intalnit in dimineti sau dupa-amieze diferite. Fiecare cu gustul si simplitatea ei.

Paulica



Paulica e sensibil la fosnetul de pungi, poate urca un etaj pe scari in viteza uimitoare (mai ales cand miroase a parizer) si e dependent de bomboanele M&M (de preferat cele rosii, dadea mai mult din coada). Musca ocazional, doar dupa ce mananca.

Stimuli externi



Chestia alba si tarcata reactioneaza destul de bine la stimuli externi: tavaleala prin nisip, scosul cu forta din cort, incercarile de discutii pe diferite tonuri cat mai apropiate de cele canine. Intr-un final, cedeaza. Si adoarme aproape.

In cautarea timpului pierdut



In cautarea timpului pierdut. Sau a dopului. Chiar in fata. Iar mai departe, marea. Contemplativ si indepartat. Miroase a somn si a mare.

Sand in my shoes

Stie

Ceata de sambata noaptea. Ploaia de dupa. Somnul aiurea cu vise incalcite. Cele mai lungi minute. Gustul ciudat de duminica dimineata, la 11.

"Imi aduci si mie o bluza? M-a plouat. Si mi-e frig. Si o sapca."

Stie ca nu am avut niciodata o sapca, stie ca i-am adus intotdeauna bluze. Si pantofi.

Aceeasi terasa ca acum 10 ani cu aceeasi cafea proasta. Dar scaune mai reci ca niciodata.

"Da, vin pe 13. Mergem sa iti aleg rochia."

Cel mai de convenienta zambet.

Stie ca voi veni pentru ca imi va aminti mereu de ea. Singura veriga ramasa.

Bancile de lemn imbibate cu apa. Nu o sa musti, nu-i asa? Pleaca dand din coada, probabil de la zambetul meu de convenienta. A uitat sa si latre. Stiu ca vroia.

Reprizele de somn intrerupte de Almodovar. Sau invers, in fine. Ploile lungi si intunecoase care iti fac pielea de gaina. Geamurile zgaltaite de ultimul avion de seara. Somnul de duminica. Cu vise incalcite.

Probabil ca avem nevoie la un moment dat de chestii de care nu stim. Sunt bune pentru visele incalcite.

Margareta si pepenii

Margareta e femeie. Logic. Si face galagie. Ca orice femeie care face galagie multa, nu e periculoasa. Isi petrece noptile prin diverse locuri mai mult sau mai putin obscure.

In seara asta a ales barbatii cu gramezi de pepeni. S-a intins langa o gramada de pepeni galbeni, pe care ii simteam din capul strazii. Mirosul de noapte, de praf, de zapuseala si de pepene galben.

Se uita in gol si face de fiecare data galagie cand te apropii. Sta intinsa si se uita la stalpii de curent. Clipeste la fiecare rafala mai puternica de vant care rascoleste plopii de vizavi.

Margareta e acolo, noapte de noapte. Nu o deranjezi, nu te deranjeaza. Ea si gramezile de pepeni. Galbeni si cu miros ce se simte de la 5 minute distanta de mers pe jos, agale. Margareta nu vrea chestii. Doar sa stea, sa maraie la rafalele de vant, sa se uite cand la pepeni, cand la stalpii de curent.

Si putina afectiune, din cand in cand.

Cu taxiul noaptea

O plimbare cu taxiul noaptea e ca un film. Te face sa revezi chestii. Franturi, oameni, voci, locuri, stari.

Kisseleff si mirosul din Herastrau, noaptea, de iarba si apa. Necugetat.

Holurile lungi, noi trei si aceeasi cafea de dimineata. Zapada de dupa Craciun si geamurile aburite. Minunat.

Strazile din Paris, femeia cu ursul din targul de vechituri, Pont Noeuf, ecoul din statiile de metrou si lumina din Notre Dame. Ireal.

Cafeneaua. De fiecare data diferita. Sangria si cafea. Ploaie torentiala. Cel mai sincer hohot de ras. Intens.

Tortul de ciocolata de la 3 ani. Primele amintiri. Arcurile de pat rupte. Gustul de alune. Praful din sertarele unei case prea vechi. Dor.

Soseaua. Drumul spre mare. Frigul de dimineata. Mirosul de cafea amestecat cu cel de sare si nisip. Dependenta.

Si 20 minute. Cate o parte din fiecare, pe intuneric, iar si iar. Painted on my heart.

Playing with Jon

Ne jucam in fiecare dupa-amiaza de weekend.

Desi cel mai bine ar merge seara tarziu, dupa o zi in care pleci din birou pe strada cu cana de cafea in mana, dai peste copaci si iti ceri scuze, raspunzi in acleasi timp la 6 mailuri si nu visezi decat momentul in care sa pleci. Atat de departe incat sa nu mai auzi decat niste clape de pian si sunet de valuri.

Zgomot, vecini, ore de somn, ore lipsa de somn, geamuri deschise, priviri acuzatoare, sentimente de vina. Probabil atractia irezistibila pentru lucruri interzise, "this old piano" si joaca cu el.

Praguri si pervaze

Se pare ca o sa ploua. Sfarsit de iulie si miros de inceput de septembrie.

Frunzele pe care aluneci dimineata si pe care le trezesti noaptea tarziu.

Pervazul pe care te trezesti si pragul pe care uiti.

Crema cu ciocolata pe care niciodata nu ai stiut sa o faci, prietenii cu telefoane ciudate fara buton de answer, pantofii cu toc, tampeniile si chestiile, mailurile si deadline-urile, mirosul de floricele si imaginile din fiecare noapte, dorul de mare, trandafirii cumparati de la tiganca de la metrou, problemele lor, rezolvarile tale, pernele pe care ai putea sa dormi cat pentru 3 nopti, cafeaua, praful din ochi, cainii din drum spre metrou, leaganul din spate, direct mailuri cu nume sonore, draperiile, intunericul, crema de ciocolata. Pe care nu si stiut niciodata sa o faci. Canile sparte, tigarile, pragul, mirosul de toamna, frica, copiii razand, prima tigara, primul 24, urmatorul 24, poate o sa fie bine, frica, mirosul de mandarine si de spital, inca o tigara, inca un 24, inca un telefon fara buton de answer,cateva partituri cu numere de taxiuri pe spate, zeci de perechi de pantofi, un rucsac pentru mare, un zambet, o dimineata cu miros de sfarsit de iulie si o seara cu miros de sfarsit de septembrie.

Si, inevitabil, pragurile. Si pervazele. Te trezesti, uiti si speri.

Acadele de seara

Ne legau cateva caiete si pauze de la scoala. Pauzele acelea cu miros de vata de zahar colorata cu care nici una dintre noi nu ramanea, acadelele verzi, coronitele de la sfarsit de an, mirosul de lac din Herastrau si floricelele de porumb de duminica dupa-amiaza.

Papusile pe care i le aruncam in curte si fugeam. Asa eram sigura ca o sa le accepte. Tezele la romana, intotdeauna intoarse in partea dreapta si scrise mai mare, sa se vada. Eseuri si comentarii, problemele mele si problemele ei.

Oamenii pierduti de ea si oamenii pierduti de mine. Vara mea cu pian, balet si miros de ziduri de bloc, vara ei cu capite de fan si miros de lucruri libere.

Ne intoarcem iremediabil la anumite lucruri. Pentru ca ne amintesc de unde am plecat si ce suntem. Si brusc, la sfarsit de zi, o zi importanta in care altadata ne legau plimbari interminabile, prajituri din care mancam pana nu mai puteam respira si aerul limpede imbibat doar cu mirosul cafelei baute pe pervaz, ne dam seama ca ne leaga un simplu telefon.

Impersonal. Incapabil sa transmita nici macar o mica parte de emotie. Acea emotie care te face sa vorbesti mai rar si sa iti revina in minte, pe rand, acadelele verzi, vata de zahar, tezele, cafelele, parcurile, pervazul, momentele.

Si sa realizezi cat de putin oameni ramanem in fiecare zi.

Un an de Small Wonders

Si s-a facut un an. Am scris, m-am bucurat, l-am vizitat pe Grigore din gara destul de des, am mancat cantitati enorme de ciocolata Milka, am varsat nenumarate cani de cafea, m-am convins ca dupa barbati, tramvaie si placinte nu trebuie sa alergi niciodata, am pierdut oameni si am castigat oameni.

Am dezvaluit vicii si secrete, mi-am amintit de ce tin foarte mult la anumiti oameni, am tradat, mi-a fost al naibii de dor.

Intotdeauna am avut o pasiune puternica pentru remediile interzise, inca imi mai place sa fug, si probabil ca si peste un an voi varsa la fel de multe cani de cafea, voi tine la fel de mult la anumiti oameni, voi alerga dupa placinte cu branza la metrou si voi adora melodia asta.

Problema butonul

M-am invartit toata noaptea. De fapt de doua nopti. Pe langa tramvaie zburatoare, cai, struguri si plaje s-a intamplat sa mai visez si altceva. Si nu alte tramvaie zburatoare, albastre sau verzi. Ci un buton. Un simplu buton. Dar... lucrurile simple, chestiile frumoase, imprevizibile, the same story.

Deci un buton. A fost langa mine la cafeua de dimineata. La cea de la 11. Non-stop. Starea aceea de nu ma calmez pana nu obtin. Cu orice pret. Si incep sa povestesc. Design, pozitionare, culoare, utilitate.

In momentul in care ma prind in cele din urma ca vorbesc cu peretii, incerc sa ma calmez si sa renunt la ideea mea de obtine vreodata Butonul. Dar ma urmareste. A devenit deja chestia aceea pe care o vrei si nu o ai. Si care te macina. Te innebuneste. Te face sa te uiti la fiecare om pe strada si sa vezi un... buton. De fapt Butonul.

Devin irascibila, nu mai am nevoie nici de cafea, nici de mancare. Il vreau doar pe el. Cand dependenta mea de cafea se estompeaza, inseamna ca e grav. Si tocmai ce-am uitat pe birou una bucata cana cafea cu lapte, mult lapte. Pentru care as fi omorat inainte.

Si, deodata, cand rabdarile mele sunt undeva la un anume capat iar acel capat nu da semne a se vedea prea curand, apare el.

Vreau un buton. Stii... acolo, dedesubt, cu albastru, mic, pe fiecare pagina. Pare interesat. Plusez. Stii, ar fi foarte util. Incep sa i-l desenez cu mainile in aer. Deja parca se vede capatul. Acela cu rabdarile. Zambete. Cedez in cele din urma, cu gandul ca niciodata nu am fost suficient de convingatoare.

Si finalul. Glorios. Surprinzator. I just pushed the button. And it worked. Probabil ca la noapte o sa ma rezum doar la tramvaie zburatoare. Rosii si albastre.

Piese

De ani de zile se joaca aceesi piesa. Se schimba decoruri, haine, tunsori, machiaje, scene, actori. Dar e exact aceeasi piesa.

Musca din marul verde si mi se sterpezesc dintii doar uitandu-ma. Rochia cu buline negre ii ajunge undeva deasupra genuchilor.

Oameni care vin si pleaca. Intotdeauna raman locuri goale.

Isi piaptana parul ud. Si in soarele acela de dupa-masa tarzie de vara pare mai moale decat toate paturile lasate afara, in leagan.

Oameni care iti raman cumva in fiecare respiratie.

Camerele albe in care te dor involuntar ochii, respiratiile lungi si bataile de inima, strangerile de mana, ultimele cuvinte nespuse, privirile "o sa fie bine", tigarile, camerele in care invluntar nu poti sa vezi nimic, linistea sacadata, leaganele si paturile la fel de moi. Merele verzi si rochia cu buline. Deasupra genuchilor.

Cineva a uitat sa schimbe decorurile probabil. Desi a schimbat actori. Si povesti. Si dupa-amieze tarzii de vara.

Si in fiecare respiratie, in fiecare tigara, ramane, involuntar, cumva.

Monday mornings

Pervazul la ora 7 dimineata. Cafeaua de aseara. Pantofii aruncati in mijlocul casei. Tot de aseara. Dimineata. De azi. Tipul care vrea o tigara, apoi o bricheta, si apoi, culmea, vrea sa bem si o cafea.

Plaja in care nu exista luni dimineata. In care nu exista tipi care sa ceara brichete, tigari si cafele. Plaja in care nu exista ora 7, pervaze de pe care sa cazi si cafea rece, pantofi care sa te bata, distante enervante, femei frustrate si in care parul meu nu e niciodata ciufulit.

Ma apuca doar luni dimineata. Tine maxim cateva ore. Dar tot vreau plaja aceea.

Whitesnake - Good to be bad

Totul a inceput cu o ploaie calda cu soare.

A continuat cu recitalul Iris din deschidere, cozile interminabile "Coca-Cola", putin vant de vara, miros de scena, "Love bites", o mare de maini, urlete isterice, dorul meu de duca, picioare obosite, rockeri mai mult sau mai putin pasnici, britanicii de la Def Leppard cantand varianta acustica de la "Two steps behind", din nou cativa stropi de ploaie.

"Wherever you go, I’ll be two steps behind you", ce avea sa imi rasune in mod isteric in minte toata noaptea urmatoare.

Si Whitesnake. Dupa 3 luni de asteptare. David Coverdale intr-o forma de zile mari. Nu a mai contat nici eterna confuzie Bucharest – Budapest atunci cand au inceput sa cante.

"Is this love", "Here I go again", intunericul care devenise atat de sonor dupa 11 noaptea, senzatia ca mainile si picioarele nu iti mai apartin, priviri din toate directiile, racoarea care iti face inima sa bata mai tare.

Si s-a incheiat cu ora 12 jumate, tigara fumata pe bordura, cainele de la marginea drumului (oare de ce nu pricepea ce zic?), racoare again, strazi necunoscute si campuri in mijlocul Bucurestiului.

Totul de la o ploaie cu soare si un concert Def Leppard & Whitesnake peste asteptari.

Down the shore

Din Victoria

Stiam drumul pe de rost. Tramvaiul din statia din fata parcului. Venea din 20 in 20 de minute. Pana la capat, ca toate experientele fericite de altfel. In spatele Cismigiului. Apoi pe jos. Cofetaria Bucuresti, cu cele mai bune eclere cu frisca, piscina unde am invatat sa inot, cofetaria Capsa, cu prajiturile cu ciocolata si nuca si sucul de portocale. Magazinul Victoria in care ma rataceam de fiecare data si in care probam palarii pana la epuizare.

Apoi palatul in care te gaseam in fiecare zi. Si din care te luam la aceeasi ora. Nu intelegeam de ce oamenii mari trebuie sa munceasca intr-un loc atat de frumos. De ce nu alearga ca mine pe scari pana se impiedica, de ce nu fac avioane din hartie si de ce nu rad la fiecare om care intra pe usa.

Mirosul de hartie veche, de cerneala si sunetul masinilor de scris. As fi putut sta o eternitate doar sa miros si sa ascult. Si mainile tale. Mereu agitate. Doamna aceea mare care venea inspre mine si ma strangea in brate pana mi-as fi dorit sa respir tot aerul din lume. Parfumul ei puternic de mosc, mainile mari si parul roscat. Imi venea sa fug dar de fiecare data ma impiedicam. Se pare ca orice palat are paznicul lui. Sau pentru orice lucru frumos trebuie (?) sa platesti.

Si mainile tale. Uneori, rar, linistite. Cu degete lungi. Desi nu te-am invatat niciodata sa atingi clapele pianului.

La ora 4, pe Calea Victoriei, simteam cum se deschid toate lucrurile pe care nu puteam pana atunci sa le ating. Usa de fier de la Capsa. Si prajiturile cu nuca. Usa de la cofetaria Bucuresti. Si eclerele cu frica.

Mirosul de sine de tramvai incalzite de soare. Praful aproape invizibil din aer. Si manilie tale. Mereu agitate. Uneori, atat de uneori, linistite.