De ani de zile se joaca aceesi piesa. Se schimba decoruri, haine, tunsori, machiaje, scene, actori. Dar e exact aceeasi piesa.
Musca din marul verde si mi se sterpezesc dintii doar uitandu-ma. Rochia cu buline negre ii ajunge undeva deasupra genuchilor.
Oameni care vin si pleaca. Intotdeauna raman locuri goale.
Isi piaptana parul ud. Si in soarele acela de dupa-masa tarzie de vara pare mai moale decat toate paturile lasate afara, in leagan.
Oameni care iti raman cumva in fiecare respiratie.
Camerele albe in care te dor involuntar ochii, respiratiile lungi si bataile de inima, strangerile de mana, ultimele cuvinte nespuse, privirile "o sa fie bine", tigarile, camerele in care invluntar nu poti sa vezi nimic, linistea sacadata, leaganele si paturile la fel de moi. Merele verzi si rochia cu buline. Deasupra genuchilor.
Cineva a uitat sa schimbe decorurile probabil. Desi a schimbat actori. Si povesti. Si dupa-amieze tarzii de vara.
Si in fiecare respiratie, in fiecare tigara, ramane, involuntar, cumva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu