Din Victoria

Stiam drumul pe de rost. Tramvaiul din statia din fata parcului. Venea din 20 in 20 de minute. Pana la capat, ca toate experientele fericite de altfel. In spatele Cismigiului. Apoi pe jos. Cofetaria Bucuresti, cu cele mai bune eclere cu frisca, piscina unde am invatat sa inot, cofetaria Capsa, cu prajiturile cu ciocolata si nuca si sucul de portocale. Magazinul Victoria in care ma rataceam de fiecare data si in care probam palarii pana la epuizare.

Apoi palatul in care te gaseam in fiecare zi. Si din care te luam la aceeasi ora. Nu intelegeam de ce oamenii mari trebuie sa munceasca intr-un loc atat de frumos. De ce nu alearga ca mine pe scari pana se impiedica, de ce nu fac avioane din hartie si de ce nu rad la fiecare om care intra pe usa.

Mirosul de hartie veche, de cerneala si sunetul masinilor de scris. As fi putut sta o eternitate doar sa miros si sa ascult. Si mainile tale. Mereu agitate. Doamna aceea mare care venea inspre mine si ma strangea in brate pana mi-as fi dorit sa respir tot aerul din lume. Parfumul ei puternic de mosc, mainile mari si parul roscat. Imi venea sa fug dar de fiecare data ma impiedicam. Se pare ca orice palat are paznicul lui. Sau pentru orice lucru frumos trebuie (?) sa platesti.

Si mainile tale. Uneori, rar, linistite. Cu degete lungi. Desi nu te-am invatat niciodata sa atingi clapele pianului.

La ora 4, pe Calea Victoriei, simteam cum se deschid toate lucrurile pe care nu puteam pana atunci sa le ating. Usa de fier de la Capsa. Si prajiturile cu nuca. Usa de la cofetaria Bucuresti. Si eclerele cu frica.

Mirosul de sine de tramvai incalzite de soare. Praful aproape invizibil din aer. Si manilie tale. Mereu agitate. Uneori, atat de uneori, linistite.