Acadele de seara

Ne legau cateva caiete si pauze de la scoala. Pauzele acelea cu miros de vata de zahar colorata cu care nici una dintre noi nu ramanea, acadelele verzi, coronitele de la sfarsit de an, mirosul de lac din Herastrau si floricelele de porumb de duminica dupa-amiaza.

Papusile pe care i le aruncam in curte si fugeam. Asa eram sigura ca o sa le accepte. Tezele la romana, intotdeauna intoarse in partea dreapta si scrise mai mare, sa se vada. Eseuri si comentarii, problemele mele si problemele ei.

Oamenii pierduti de ea si oamenii pierduti de mine. Vara mea cu pian, balet si miros de ziduri de bloc, vara ei cu capite de fan si miros de lucruri libere.

Ne intoarcem iremediabil la anumite lucruri. Pentru ca ne amintesc de unde am plecat si ce suntem. Si brusc, la sfarsit de zi, o zi importanta in care altadata ne legau plimbari interminabile, prajituri din care mancam pana nu mai puteam respira si aerul limpede imbibat doar cu mirosul cafelei baute pe pervaz, ne dam seama ca ne leaga un simplu telefon.

Impersonal. Incapabil sa transmita nici macar o mica parte de emotie. Acea emotie care te face sa vorbesti mai rar si sa iti revina in minte, pe rand, acadelele verzi, vata de zahar, tezele, cafelele, parcurile, pervazul, momentele.

Si sa realizezi cat de putin oameni ramanem in fiecare zi.