Sotron si bucati de creta

Obisnuiam sa impartim totul, de la pachetul de biscuiti, nisipul pentru castele si merele de la ora 4. Caruciorul in care incapeam amandoi, scara de bloc, bunicii si toate dupa-amiezele in care in mod implacabil eram impreuna. Timp de 10 ani. Primii.

Radea uneori prea tare si isi agita mainile in aer de parca inalta zmeie care nu existau. Imi canta la multi ani de ziua mea desi pronunta putin diferit cuvintele si de fiecare data la a doua strofa uita versurile. Uita si imi povestea de minim 4 ori aceeasi poveste pe care o stiam de atata timp.

La un moment dat, a incetat sa mai fie vesel, sa deseneze cu creta colorata pe asfalt. Am continuat sa impartim aceleasi lucruri. De ziua mea insa s-a oprit dupa primul vers din melodie. A incercat, dar le uitase pe celelalte. Nu mai urca nici zmeie imaginare, si nici nu mai vorbea la fel de mult.

Apoi a plecat. Nu am stiut niciodata unde.

Azi am revazut o umbra. Trasaturile imi pareau familiare, desi au trecut mai bine de 15 ani. Gesticula la fel de rapid iar degetele mainilor lui aveau o pozitie ciudata. Atingea aerul si parca incerca sa deseneze fara creioane. Statea pe scaunul din masina, in spatele meu, si ma privea. Am inteles cand a ras. Un ras zgomotos, anormal, un tremur al intregului corp si o privire pierduta departe.

Era el, acelasi prieten cu care am impartit carucioare, sotroane si zile de nastere. Acelasi el care poate in nebunia lui m-a recunoscut. Pacat insa ca pe el nu il mai recunoaste o lume intreaga.