Omul cu pantofi

Langa locul cu cele mai bune cafele, cu gust de plecari si reintoarceri, sta pe un scaun miniatural cu cele 3 cutiute magice: neagra, crem si cafenie.

Intr-un Bucuresti din ce in ce mai abstract si lispit de sens, pare rupt total de lume, adus printr-o minune de undeva de acum mai bine de 50 de ani.

Daca nu era dupa-amiaza si eu destul de treaza, exceptand caldura ciudata de afara, as fi zis ca sunt intr-una din clipele in care nu stiu pe ce lume sunt.

Dar nu.

Nu mai are clienti de mult si totusi asteapta. Inca un tren, inca un sunet metalic de pasi pe pasarela ruginita pe care deja imi e frica sa mai merg. Inca un "barbat adevarat" ce ii rastoarna cutiile cu crema de pantofi si scaunul de dimensiuni anormal de mici.

Singura ocupatie e sa zambeasca fiecarui om care trece pe langa el. Pur si simplu. Fara motiv si fara un scop anume. Si este unul dintre cele mai frumoase zambete pe care le-am vazut pana acum.

Inca o plecare.

Inca o imagine.