E trecut de 70 de ani si merge zilnic cu un microbuz care se clatina din toate incheieturile, asemeni unui carusel stricat. Are pe bord pliculete de calciu si magneziu (deja simt ca vorbim aceeasi limba) si, in ciuda faptului ca au fost dimineti in care nu m-a "vazut" in statie si m-a lasat sa astept inca vreo 20 de minute urmatoarea masina, este soferul meu preferat.
M-am gandit initial ca la 70 de ani e normal sa aiba probleme cu vederea, ca mainile sa ii tremure putin pe volan, doar cat sa imi dea palpitatii pana ajung in urmatoarea statie.
Asculta muzica simfonica in masina (dimineata la 7 e o adevarata minune sa auzi asa ceva), spre indignarea calatorilor cu un bronz evident si de durata (pot sa jur ca nu au folosit autobronzant).
Iar azi problemele cu vederea i s-au accentuat in mod ingrijorator. Urc ca de obicei in masina plina ochi, ma sprijin pe trepte sa imi asigur cat de cat un centru de stabilitate efemer oricum. Ma pregatesc sa platesc. Surprinzator, imi da restul mai mult decat de obicei. Ma uit cu o privire mirata, la care vine si raspunsul: "Lasa ca esti si tu mica, nu pot sa iti iau atatia bani. Hai ca poate te grabesti la scoala."
Bun. In primul rand, n-a inceput inca scoala. In al doilea rand, are grave probleme cu vederea. In al treilea rand... ahhh, cat de bine a picat remarca cu "esti si tu mica" chiar cand incepeam sa ma panichez de apropierea datei fatidice in care mai imbatranesc cu un an. Si de fapt, mi-a placut intotdeauna sa merg dimineata la scoala. Mi-a placut sa fiu mica. Si au inceput sa imi placa brusc si microbuzele, muzica simfonica la 7 dimineata si trepidatiile haotice ale caruselului pe patru roti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu