Cu ochii la placinta

Sau cum poti sa iti pierzi cumpatul din cauza unei placinte cu branza.

Nu ma pricep sa fac placinta cu branza. Ultima incercare in acest sens s-a soldat cu o indigestie a catelului meu de acum cativa ani. Era vorba insa despre placinta cu branza dulce si stafide, este o scuza, nu? Cea cu branza sarata cred ca imi iese de minune :p

Dupa cum spuneam, echilibrul devine o problema foarte fragila zilele astea. Echilibrul unei cani de cafea, echilibrul interior, echilibrul unor picioare adormite pe tocuri. Totul se rezuma la a nu cadea. Sau varsa. Sau trece peste.

In fine, m-am trezit cu o pofta nebuna de placinta cu branza. Sarata, bineinteles. Nu imi mai plac dulcegariile :)). Am trecut peste, gandul ca peste cateva zile plec la mare este mai motivant decat mirosul de placinta. Sau cel putin asa credeam eu. Din nou acelasi metrou, aceleasi statii, aceeasi oameni care infuleca cu pofta pateuri, care evident nu sunt bune, chiar daca sunt cu branza. Rezist. Inca o statie, inca un pateu cu branza si frimituri care cad la picioarele mele. Rezistam eroic si eu, si pofta mea, si picioarele mele chinuite pe tocuri.

Aproape am ajuns la destinatie, trec victorioasa pe langa o patiserie care arata rau. (merge de fiecare data automotivarea:) ). Ma izbeste un miros de placinta dobrogeana proaspat scoasa din cuptor. Cu toate acestea imi tot spun ca poate e veche si reincalzita, ca patiseria e dubioasa, ca ma grabesc, ca plec la mare, ca branza nu e buna, ca.... ok, trebuie sa ma ridic de pe jos.

Stiam eu ca au pus astia trepte in plus la metrou. Dar nici chiar asa. Nu in ziua cand sunt eu pe tocuri. Nu cand ma uit aiurea dupa placinte cu branza (care nu sunt bune), nu la ora de varf cand e plin ochi in statiile de metrou.

Arunc o privire in stanga. Un tip care zambeste. Bun. In dreapta. O tanti cam intepata, la fel, zambeste. Zambetul ei nu imi place insa, cam acru. Trebuie sa mai exerseze. In fata: PLACINTA. Imi zambeste si ea din vitrina. Ma gandesc ca e acra, la fel ca duduia cea intepata. In spate mi-e groaza sa ma mai uit.

Imi adun geanta imprastiata, picioarele cu vanatai (off, si plec la mare), arunc o privire plina de ura si pasiune catre placinta si merg mai departe. De azi am un nou motto: Dupa barbati, tramvaie si PLACINTE sa nu alergi niciodata!