Dincolo de cuvinte

In clasa a saptea, credea ca sunt tot intr-a sasea. Am rezolvat supararea mea cu o placinta dulce cu mere.

Cand nu reuseam sa razbesc si ma loveam cu capul de pragul de sus, ma lasa sa ma ridic singura. Dar am intels ca doar asa o sa stiu mereu cum sa nu ma mai lovesc de chestii.

Cand nu mai aveam putere sa continuam, eram acolo, unul pentru celalalt, desi modul nostru de comunicare nu atingea cuvintele. El imi facea cea mai buna supa de pui, iar eu cea mai meticuloasa curatenie in bucatarie.

Cand ne certam, taceam amandoi cateva ore, dar ne intorceam unul la altul plangand si jurand ca nu o sa ne mai certam. O faceam din nou cand se facea prea liniste in casa.

Cand el nu mai reusea sa vorbeasca, am incercat eu sa inteleg ceea ce vroia sa spuna dincolo de cuvinte. I-am promis un balansoar frumos, in curte sub pomi, doar sa vina acasa. I-am povestit despre cum venea primavara, despre cum aud lalelele ca stau sa infloreasca la noi in curte, despre cei trei caini, si despre ciuda mea ca nu i-am multumit niciodata pentru placinta aia fabuloasa.

Dincolo de cuvinte, au ramas strangerile de mana din ce in ce mai lipsite de putere si cateva priviri.

Si tot dincolo de cuvinte au ramas toate lucrurile pe care nu am mai apucat sa i le spun, locurile in care nu am mai apucat sa mergem, planurile pe care nu am mai avut timp sa le infaptuim.

A mai ramas si gustul acela de placinta dulce, cu colturile putin arse. Era intr-adevar fabuloasa.