Despre solidaritate si alti demoni

Mi-am dat seama ca oamenii reactioneaza si percep atat de diferit durerea. Sau momentul zero, cum m-am gandit eu sa o numesc. Adica acel moment cand esti practic legat de maini si iti dai seama ca partea in care tu poti sa faci ceva s-a cam incheiat. Si vine doar asteptarea.

Am cunoscut o groaza de oameni in etapa asta, pe unii i-am criticat, de altii am ras, dar cu toate astea am inteles ca suferinta prin care trec ii schimba atat de mult si nu imi da mie dreptul de a-i judeca. Eu, care momentan ma aflu in aceeasi corabie cu ei.

E vorba despre oameni care tresar la sunatul oricarui telefon, de teama sa nu primeasca acea veste. Care tresar cand se deschide o usa, care alearga pe coridoare lungi dupa medici, care se agata de orice veste buna si pe care ii darama orice veste rea.

Am ajuns sa ii cunosc destul de bine, sa le intuiesc reactiile si sa imi dau seama ca, de la un punct incolo, exista asa o solidaritate intre noi toti, pusi in fata ultimei batalii intre viata si moarte.


Batalia aceea trista, in care tu lupti pentru altcineva, in care speri in fiecare dimineata ca va mai trece o zi si nu va pleca definitiv de langa tine, in care revezi ani intregi din viata in cateva clipe, in care iti pare rau pentru atatea lucruri nespuse, in care plangi, razi, speri, te bucuri, esti dezamagit, toate la un loc in fata unei usi, in fiecare zi.

Iar solidaritatea de care ziceam e atat de simpla si profund umana. Gesturi pe care in mod normal nu le mai facem, acum devin atat de actuale si firesti. Un pahar de cafea proasta de spital dar care e nemaipomenita dupa ore intregi de asteptare, un zambet, un sfat, un simplu cuvant de incurajare.

Probabil pentru ca in asemenea momente, toti suntem egali. Incetam sa ne mai luptam pentru chestii superficiale si aparente, sa ne mai simtim frustrati din orice nimic, sa mai demonstram ca noi suntem mai buni, mai diferiti, mai inteligenti decat ceilalti.

In asemenea momente, doar asteptam si reinvatam sa fim solidari.

Sursa poza: deviantart.com